Demonii lui Angelo (16+)

7. Coarda elastică

    "Viața este o luptă, deci luptă!"

Natașa Alina Culea

   Mă simțeam de parcă atârnam pe marginea unei prăpastii, legată cu o coardă elastică mult prea lungă, așteptând ca cineva să mă împingă în orice clipă spre stâncile ascuțite, de care trupul meu avea să se zdrobească inevitabil, după o cădere lungă în gol.

    Cred că inima mi s-a oprit de groază pentru câteva clipe, iar capul a început să mi se învârtă și inconștient am început să spun în gând o rugăciune pe care o învățasem de la mama.

    – Șobolani nenorociți! Îi urăsc din tot sufletul!

    Nici nu realizasem că îmi țin respirația până în clipa în care am auzit vocea și pașii lui Angelo îndepărtându-se.

    Daniel și-a dat ochii peste cap și a respirat și el ușurat.

    – Trebuie să plecăm de aici, acum!

    Ne-am uitat unul la altul și pot să jur că m-am pierdut pentru câteva momente în ochii săi. Avea pupilele dilatate, iar verdele lor și așa întunecat părea acum înghițit de acel negru crud. Era hipnotizant în orice situație.

    – Ashley!?
  
    Am aprobat în cele din urmă desprinzându-mă cu mare greutate din transă abia când a început să își fluture mâna prin fața mea.

    Repezindu-mă spre rucsacul care zăcea lângă perete, am scos sticla cu apă și batoanele. Nu mai avea rost să îl car acum după mine. I-am aruncat lui brunetului o parte din batoanele iar el le-a luat fără să spună ceva și le-a îndesat în buzunarele gecii. Eu am păstrat sticla de apă. Am luat după și bricheta și țigările, pe care le-am băgat în buzunare.

    – Să mergem!

    Ascultăm câteva secunde eventualele zgomote din partea cealaltă care să ne confirme că Angelo e încă acolo, însă tot ce auzim e respirațiile noastre neregulate. Aprobăm din cap, iar eu împing ușor peretele-ușa.

   Nu e nimeni. Ne mișcăm încet spre ușile duble, însă se aud din nou pași pe hol. Îngheț.

    – Și dacă erau totuși șobolanii pe care eu îi caut? Râde și îi aud vocea din ce în ce mai clar. Mi se face pielea de găină.

    Simt cum Daniel îmi prinde încheietura dreaptă și mă trage în spate. Îl urmez tăcută pentru că nu sunt în stare să mă gândesc la nimic altceva și ne ascundem în spatele mesei. E o ascunzătoare jalnică mai ales dacă o să privească cu atenție, o să ne observe, dar e cam tot ce avem.

    Simțeam cum totul se învârte în jur mai ales când i-am vazut pe sub masă, pantofii.
    Înainta încet, cu pași mici dar grațioși exact spre camera ascunsă.
Cu un sunet slab, aproape ca un foșnet a deschis acea ușă și a intrat. Nu pot să cred că a fost o chestiune de secunde până ca el să ne-ar fi prins.

    Din nou, Daniel mă trage de mână și îmi face semn să fiu silențioasă.
Ieșim pe aceleași uși pe care Angelo a intrat, iar când suntem suficient de departe pentru ca el să nu ne audă, o luăm la fugă.
Adrenalina și frica îmi pompează prin vene și simt că plutesc. Nu îmi simt pașii, nu îmi simt respirația, nu mai simt nimic, știu doar că trebuie să fug.
Dar cel mai important, nu privesc înapoi.
    Mă las trasă de Daniel, incapabilă să hotărăsc în ce parte să merg. Coborâm niște scări, urcăm altele, trecem pe lângă o mulțime de saloane abandonate.