Demonii lui Angelo (16+)

11. Trandafirul

   "Ești o persoană diferită pentru fiecare om care te cunoaște."

Chuck Palahniuk

    Fiecare om, te percepe într-un cu totul alt fel decât cei din jur. Există doar elemente comune ale percepției oamenilor și nu păreri identice.
Încă de mici ni se spune " vai cât de frumoas ești!'' sau "cât ești de inteligent!". Unii mint când o spun, unii o fac din politețe, alții pentru că așteaptă ceva în schimb.

    Există multe persoane care mă cunosc, și pe atât de multe păreri despre cine sunt. Sunt in singur om, dar sunt diferită pentru fiecare în parte.
Sunt un singur om, cu o singură identitate adevărată. Sunt un singur om în care trăiesc două personalități distincte.

    Cred că devenea mai ușor, dar mă ucidea până și ideea fugară de a mă fi obișnuit cu crimele și cadavrele în jurul meu.
Era mai ușor să văd pe cineva murind. Nu îmi plăcea, dar o știam, pentru că, da, cu cât vedeai un lucru mai des, cu atât te afecta mai puțin. Iar eu luasem contact cu latura aceasta întunecată a unui om chiar și înainte de apariția lui Angelo.
Și ce mă înnebunea și mai tare era conștientizarea faptului că și eu eram capabilă de crimă.

    Cu greu, am lăsat mâna cu care îmi acopeream gura să cadă lipsită de vlagă pe lângă corp. Dar cu și mai multă greutate mi-am permis să deschid ochii și să privesc măcelul.

    Îi vedeam doar botinele negre cu toc ce se iveau în laterala mesei de metal. Angelo stătea lângă ea și își privea nemișcat opera de artă.

   Lângă mine, Daniel mă privea cu ochii goi și, chiar și în întunericul  obscur, puteam să văd că e mai palid decât de obicei.

    Mi-am întors privirea abia atunci când am auzit foșnete.
Angelo era ghemuit lângă Shelby și a oftat prelung, dar nu era acel oftat trist, plin de suferință și durere. Nu, era acel oftat care îți iese din plămâni când te trezești dimineața și știi că trebuie să mergi la școală.

    Ridicându-se cu mișcări leneșe, s-a îndreptat de spate. Am tresărit când l-am văzut întorcându-se și venind țintă spre locul în care ne ascundeam, dar bătăile inimii mi s-au mai domolit abia când a înconjurat masa și a ajuns în dreptul ușii. Aplicându-se din nou, a prins încheietura mâinii stângi a lui Shelby și a început să o târască ca pe o păpușa din cârpe afară, cu o prea mare ușurință.

    Mi-am încheștat maxilarul simțind cum furia îmi pulsează prin vene. Cum poate să se comporte atât de nonșalant și lipsit de respect cu o persoană cărei chiar el i-a curmat viața?

    A trecut aproape un minut până ce am început să reacționez din nou.
Am împins din interior ușa dulapului, care s-a deschis cu un scârțâit prelung.

    – Ai înnebunit?

    – Taci! L-am avertizat în șoaptă.

    – Ce încerci să faci?

    – Trebuie să văd ce are de gând să facă cu Shelby! Rămâi aici!

    – Ashley!

    – Dă-mi drumul, Daniel!

    Îmi prinsese încheietura și încerca să mă țină pe loc, însă printr-o mișcare bruscă m-am eliberat și am făcut un pas mai aproape de el.
Erau doar câțiva centimetrii între trupurile noastre și eram nevoită să i-mi dau capul pe spate pentru a-l putea privi în acei ochi de smarald.

    – E moartă, nu poți să faci nimic!

    – Dacă nu vrei să mori și tu, nu mă mai bate atât la cap și vezi-ți de treaba ta, Cooper!