Demonii lui Angelo (16+)

12. Iubire și moarte

"Mintea este atotputernică, şi poate schimba Raiul în Iad şi Iadul în Rai."

John Milton

Probabil, viața mea începea să graviteze în jurul unor valențe mortale.

Știam că mulți oameni vor arde în flăcările iadului drept pedeapsă pentru păcatele săvârșite cât încă erau în viață. Dar o știam sub un fapt metaforic, nu ca pe un lucru real. Și mai cu seamă, nu credeam că am să văd asta cu proprii ochi cât încă inima îmi mai bătea în piept.
Un trup arzând, în întunericul nopții.

Mărturisesc sincer că, nu cred nici în rai, nici în iad, așa cum nu cred nici în destin.
Ambele se construiesc pe temelia alegerilor făcute de noi... pe temelia destinului, ar zice unii.

Nu cred nici în rai nici în iad pentru că văd în cele două o încercare de a menține un echilibru în lume. Iadul a luat naștere din disperare, iar raiul din speranța muritorilor speriați de moarte.

Nu! Nu de moarte se tem, ci de necunoscutul care o însoțește.
Viața pe care o trăiești acum e iadul sau raiul tău în funcție de alegerile pe care le-ai făcut până acum. Nu aștepta ca o mână divină să te salveze și să te pună într-un loc frumos. Nu o să se întâmple. Lupta si trudește pentru fericire, căci raiul se construiește, nu se câștigă.

Păcat că odată căzut în iad, nu poți să mai urci în rai.

Și vedeam iadul, era material, viu, uman. Avea ochi clihimbarii și mă privea cu acel zâmbet drăcesc pe buze, parcă spunând să aștept că nici nu a început cu mine.

- Trebuie să plecăm de aici, repede!

Nu îmi fusese în veci mai greu să scot acele cuvinte. L-am privit în treacăt pe Daniel care, era probabil la fel de crispat ca mine și întorcându-ne la unison pe călcâie, am plecat din locul acela.

- O să vină după noi, Ashley! Sunt sigur de asta.

- Sunt camere peste tot, unde putem să ne ascundem?

- Trebuie să le evităm cumva! Și să ne ascundem undeva după ce ne pierde urma.

- O să ne găsească, am spus oprindu-mă brusc. O să îi lărgim doar perimetrul de căutare. Dar tot o să ne găsească.

Oricât mă gândeam, nu găseam o soluție care să ne scape de ochii electrici ai lui Angelo împrăștiați prin toată clădirea.

- Hei! Daniel, Ashley?

Am tresărit amândoi și am sărit ca arși la auzul acelei voci. Căutam cu privirea sursa și abia atunci când am vazut o mână care flutura l-am văzut pe Irwin care stătea cu fața aproape de tavan, pe spate, pe niște dulapuri din metal enorme.
Clar nu l-aș fi văzut. Îmbrăcat în negru, cu pielea mai mult pătată de cerneală decât curată, în lumina difuză. Soarele apusese de ceva timp, iar cu câteva minute în urmă văzusem luna aproape plină. Poate era lumina conferită de lună, sau poate ochii se adaptaseră foarte bine cu lipsa de lumină, dar cert e că puteam să disting lucrurile din jur suficient de bine.

Era într-o cameră imensă care semăna cumva cu un depozit. Erau rafturi și dulapuri prin toată încăperea, cât și cutii de carton de toate formele și mărimile, probabil pline cu instrumente medicale sau pastile. Într-un colț zăcea un un scaun rupt din lemn, care arăta mai degrabă ca un morman de bucăți de lemn. Ușa din metal, cu un gemuleț mic la nivelul ochilor mei, care zăcea acum înclinată ciudat doar într-o balama, sugera faptul că orice se aflase acolo, fusese bine păzit.

- Mă bucur să vă văd în viață, a spus el privindu-ne de sus!

- Am putea spune același lucru!