Demonii lui Angelo (16+)

10. Fațetele iubirii

     ,,Fiecare om avea propria lui idee de ce-nseamnă 'normal' și definiția fiecăruia era la fel de ciudată și de confuză ca toate celelalte''

M. J. Arlidge

     Nopțile înstelate de vară erau normale. Părinții care își duceau de mână copii în prima lor zi de școală erau normali. Normale erau ploaia, soarele și cireșii care își scutură florile la fiecare adiere de vânt.

     Dar nu și noi! Noi eram anormali și să fii anormal nu era întotdeauna un lucru rău. Dar după toate prin câte trecusem și văzusem, definiția mea pentru anormalitate era boală.
Normalitatea e relativă, la fel ca omul.

     M-am desprins încet de buzele lui, dorindu-mi să mai zăbovesc acolo câteva clipe.
Cu o mișcare blandă mi-a dat o șuviță rebelă după ureche, iar privirea cu care mă măsura atent îmi trimitea fiori electrici în tot corpul. Mângâierea lui caldă mi-a urmat forma maxilarului până ce degetul mare i-a poposit câteva clipe pe buza de jos. Atingerea lui era exact cum mă așteptam să fie, caldă, aspră, dar în același timp blandă și liniștitoare. Pentru o clipă uitasem de Angelo, uitasem unde sunt sau de ce sunt aici. Mă pierdusem cu totul în sărut.

     Mințeam dacă spuneam că nu mi-a plăcut. Adevărul e că îmi plăcea...mult! M-a străbătut subit un val de căldură, stârnind o tulburare plăcută.

     –Interesant modul în care reacționezi când îți pierzi rațiunea! Ar trebui să o faci mai des! Preferabil când sunt și eu prin preajmă.

    Cuvintele abia șoptite și rostite cu o voce ușor răgușită mi-au făcut pielea de găină. Mă așteptam să spună ceva mai rău și mai arogant, dar pe față i-a înflorit un zâmbet jucăuș.

     –O Dumnezeule! Îmi pare rău! Nu știu ce m-a apucat!

     Realitatea m-a lovit mai tare decât ar fi putut o face cineva vreodată, iar cuvintele îmi ieșeau într-un iureș agitat. M-am depărtat imediat de el, sărind în cealaltă parte a cutiei de metal. Parcă aveam mai mult spațiu înainte!

     Voiam să mă depărtez cât mai mult cu putință de el. Voiam să o iau la fugă și să mă ascund. Știu că mă comportam ca un copil de 10 ani și nu era ca și când ar fi fost primul meu sărut, dar ținând cont de situația în care ne aflam, mă simțeam mult prea stânjenită.
Înnebunisem!Sigur o luam razna de-a binelea. În sfârșit evenimentele din ultimele 48 de ore își spuneau cuvântul.

     –Nu! Stai liniștită, e în regulă!

    Nu, nu era în regulă. Știam eu de ce nu fac nimic fără să mă gândesc. Când mă lăsam dusă de val făceam lucruri pe care aveam să le regret mai târziu.

    Mi-am acoperit frustrată chipul cu palmele, iar un mârâit nervos mi-a urcat până în gat, în timp ce stomacul mi se făcea ghem.

     –Calmează-te, Ashley! E în regulă!

     L-am auzit mișcandu-se și câteva clipe mai târziu i-am simțit mâinile îndepărtându-le pe ale mele de pe față. A schițat un zâmbet cald, iar acei fluturași nesuferiți au decis să îmi invadeze pieptul, într-o mulțime de roiuri. Probabil arătam ca o tomată în perioada ei de glorie!

     Poate că cerul înstelat era frumos, dar zâmbetul său era de-a dreptul divin. Și molipsitor.

     Am chicotit în cele din urmă, neputându-mi dezlipi ochii de la chipul său. Era ireal cât de mult îl schimba un simplu zâmbet. Până în prezent îl băzusem sobru și trist, dar imaginea lui acum, era demnă de agățat pe perete.
Ce îmi faci tu mie Daniel?