My Heart Will Go On

                           Prolog

     - Bună dimineaţa, iubito. 

    Am zâmbit, simţind parfumul tău intrându-mi în nări. Salutul l-am spus doar în mintea mea, mereu, dimineaţa, continui să îţi spun asta, dar, tu deja o ştii. Ştiu că într-o zi o să îmi răspunzi. O simt, încă o simt. 

     M-am dat leneş jos din pat, înăbuşindu-mi un căscat în timp ce mi-am trecut o mână prin păr. 

     M-am dus în faţa oglinzii tale, din camera noastră. Am zâmbit din nou. Îmi aduceam aminte cum, în fiecare dimineaţă, când mă trezeam, te vedeam aici. Spuneai că eşti urâtă, şi că nu înţelegi de ce mai exişti dacă nu eşti frumoasă. Mai ţii minte, că de fiecare dată, veneam lângă tine, îţi dădeam câte o şuviţă de păr după ureche, lăsându-ţi un sărut peste pielea ta fină a obrazului, spunându-ţi că eşti frumoasă şi că te iubesc? Tu îţi lăsai capul în jos, pentru ca eu să nu îţi văd obrajii ce se îmbujorau, dar eu mereu îi vedeam. Îi vedeam şi zâmbeam, pentru că reuşeam să te fac să înţelegi că nu exista urât, nu când era vorba de tine. 

     Te ridicai plină de energie de pe scăunelul roz, pe care, practic m-ai obligat să îl vopsesc în acea culoare, doar pentru că nu voiai să îţi iau altul de-a gata roz. Tu îţi voiai scaunul din lemn, pe care îl aveai încă de când erai o puşlama, aşa că eu m-am comformat, dorinţa ta era ordin pentru mine. Mă prindeai de mână, alergând în urma ta pe scări, pâna la bucătărie. De multe ori, nici măcar nu te mai urmăream, mai ştii? Doar stăteam pe una dintre trepte, privindu-te - în hanoracul meu gri pe care îţi plăcea să îl porţi dimineaţa, care pe tine arăta ca o mini rochiţă - cum alergi ca un copil zglobiu şi te arunci pe covorul alb, prin care, de multe ori degetele tale se încurcau, pentru că încercai să împleteşti din materialul lui. Erai un copil în toată regula, chiar dacă vârsta nu arăta asta. Veneam lângă tine, mă ajezam, şi începeam iar să vorbim. Aveai o imaginaţie atât de bogată, dar pe mine nu mă mai uimeai, pentru că eu deja te cunoşteam cum mă cunosc pe mine. 

     Mă rugam de tine să mergi şi să mănânci, să iei micul de jun, dar puteam să te rog mult şi bine, pentru că ajungea amiaza până te convingeam. Erai foarte încăpăţânată, ziceai că deja eşti grasă, şi nu mai poţi să rişti să mănânci atât de mult. Mai ţii minte cât mă supăram din cauza asta? Dar mereu ai continuat să o spui, devenind ca o tradiţie pentru noi dimineaţa. Mă supărai când nu mâncai, mai ştii cum reacţionam? Mă dădeam bătut într-un final. Ieşeam din bucătărie şi mă duceam în living, din nou pe covor, întinzându-mă pe spate, punându-mi mâinile pe faţă. Stăteam aşa câteva minute, gândindu-mă că eşti mai rău ca un copil mic, şi eu nu prea le aveam cu îngrijitul copiilor mici. Îţi auzeam paşii, apropiindu-se. Îmi luam mâinile de pe ochi, văzându-te cum stai în genunchi, la capul meu, zâmbindu-mi inocent. Oftam amuzat când ajungeai tu să mă rogi să vin ca să mâncăm. Şi mereu se întâmpla la fel. Dar nu m-am plictisit niciodată, şi sper că nici tu nu ai făcut-o.

     Ştiu că îţi lipsesc, pentru că şi tu îmi lipseşti, iubito. Dar continui să zâmbesc, pentru că ştiu că îţi place să mă vezi aşa, iar mie îmi place să te fac fericită. 

 Da, exact. Altă tâmpenie de-a Dariei, răsărită prin creieraş la miezul nopţii. Ascultam melodia asta, încercând să adorm, şi Bam, idee nouă . Ştiu că probabil sunt o grămadă de astefel de cărţi, dar, nu m-am putut abţine să nu o postez * ca de obicei :/ * 

 Sper să primesc totuşi câteva păreri, căci sunt cele mai importante pentru mine. 

 Oh, şi dacă cineva de aici, care citeşte această "carte" , face coperţi, aş vrea să mă ajute şi pe mine cu această copertă.

Mulţumesc ! :*