My Heart Will Go On

03//

          Cana de ceai a atins delicat suprafaţa netedă a măsuţei din sufragerie. Am lăsat-o o vreme acolo, până ce aburul începea să dispară, arătându-mi că lichidul fierbinte începea să se răcească. Ah, parcă fiecare lucru are legătură cu tine. Tu m-ai învăţat să beau ceai, până atunci, mi se părea doar o tâmpenie, iar acum a ajuns singurul lucru care mă linişteşte când gândurile mă frământă, iar amintirile îmi răvăşesc iar mintea şi sufletul. 

              M-am ridicat leneş de pe canapea, ducându-mă în faţă. Deasupra televizorului, pe mobila prăfuită din cauză că, nu m-am mai îngrijit de casă, stăteau frumos aranjate câteva albume. Erau trei, coperţile lor erau diferite, unul era negru, unul alb, iar unul ... roz. Acela, poate ghici oricine că era al tău. Cel negru, al meu. Iar cel alb, cel cu speciala culoare pură, era al nostru; al nostru ca şi cuplu. 

                  Le-am prins pe toate sub braţ, ca pe un teanc de cărţi, întorcându-mă înapoi pe canapea. Picioarele mi s-au aşezat confortabil pe măsuţă, având în acelaşi timp grijă să nu vărs cana de ceai. Am deschis primul album - al tău. Fiecare poză, în parte, îţi scotea frumuseţea în evidenţă. Erai frumoasă, atât de frumoasă încât te puteam numi perfectă. Poze ca cele în care erai, fie în şcoala gimnazială, fie la liceu, fie în parc cu prietenii, pe care, apropo, i-am urât din totdeauna, fie chiar de curând, de când ne mutaserăm aici, în casa noastră. Te-am surprins în multe feluri; când găteai, când te strâmbai, când erai supărată sau făceai pe mofturoasa. Sunt momente mult prea frumoase, care nu merită uitate.

               Am pus albumul lângă mine, luându-l pe următorul - cel negru, al meu. Ştiam deja că pozele erau oribile. Aveam o faţă de beţiv, şi da, recunosc, pentru că ştiu că aşa e. Dar tu spuneai mereu că nu e adevărat. Şi chiar dacă ar fii, ai vrea să devii şi tu beată de la băutura pe care se presupune că o consumam eu. Dar, era cam imposibil să te îmbeţi de acelaşi lucru de care eu eram deja beat de mult. Eu eram beat de mirosul tău, de zâmbetul tău, de tine. Tu erai lichidul plin de adrenalină care mă făcea cine eram. Iar acum, sunt doar un simplu om, cu o inimă frântă. 

                 Ochii mi-au trecut rapid peste pozele banale cu mine, de care tu erai atât de ataşată. Nici măcar poza pe care o urăsc cel mai mult, cea în care am zece ani, sunt roşu la faţă, bosumfat, la un carnaval la care m-a dus mama. Eram aşa de supărat pentru că eram prea scund pentru a urca în caruselul meu preferat. Mama mi-a făcut poza, dar nici ea, la fel ca şi tine, nu m-a lăsat niciodată s-o arunc, sau şi mai bine, să-i dau foc, să mă asigur că nu o să o mai văd niciodată. Dar nu. Tu spuneai că e adorabilă şi că eram aşa de dulce când eram bosumflat. Mai ţii minte că după asta mai mereu mă bosumflam? Chiar din orice, pentru că ştiam că tu considerai fiecare fleac de-al meu "drăguţ".

                 Mâinile mele au strâns coperţile albumului alb, înainte de a le deschide lent. Aveam emoţii. Simţeam că o să te regăsesc printre acele pagini, şi că o dată ce ochii îmi vor cădea pe prima poză, o să mă copleşească iar amintirile, dar, până la urmă, mi-am promis că nu te voi uita. Şi nu o să-mi încalc promisiunea.

                 Prima poză. Era făcută în curtea din spatele casei. Am rugat-o pe vecină să ne facă poza, chiar dacă ştii, ea ne ura. Credea că suntem nişte "puşlamale", dar sunt sigur că într-un fel ciudat, adânc în sufletul ei, ne simpatiza.

                 Cum spuneam, eram în curtea din spate, erai în cârca mea, iar stropii de la furtunul ce iriga grădina arunca întruna stropi peste noi. Şi se pare că unul a ajuns şi pe obiectivul aparatului. Te ţineam strâns. Încă te simt în spatele meu, cum îmi respiri în ceafă, cum râzi aproape de urechea mea, îmi amintesc totul, şi par să retrăiesc clipele la nesfârşit. Aveam amândoi zâmbetele largi, până la urechi. Spre deosebire de mine, care făcusem ca de obicei ochii minusculi când râd, tu îi aveai deschişi poate la maxim. Păreai uşor surprinsă, cel mai probabil din cauza "ploii" neaşteptate ce se pornise.

                 Am trecut rapid peste celelalte, erau destul de normale. Simple fotografii. Dar de fapt fiecare avea o poveste. Ultima poză din album mi-a atras toată atenţia. Era poate cea mai specială fotografie dintre toate. Fotografia în care chiar pot să mă mândresc şi eu că arăt bine.  La balul tău de absolvire. Dansam vals. Încă ţin minte cât ne-am chinuit să învăţăm valsul acela handicapat. Sau mai bine spus, tu te-ai chinuit să mă înveţi pe mine, care nu pricepeam deloc. Dar, din nou, am făcut-o pentru tine. Arătam bine la costum. Chiar dacă ţi-a luat mult să mă convingi să renunţ la indispensabilii mei blugi strâmţi. Cămaşa, eşarfa, erau alese de tine, iar sacoul era împrumutat de la un verişor de-al tău. Aveai gusturi destul de ciudate. O eşarfă? Dar nu, nu am comenatat. Nu voiam să te supăr într-o zi atât de specială. Tu arătai exact cum te-am văzut din totdeauna. Ca o prinţesă. Într-o rochiţă decentă, puţin mulată pe corp, de un roşu intens, cu mâneci dantelate negre. Poate era greu de crezut, dar chiar şi fără un decolteu generos mă dădeai peste cap. Pentru că erai frumoasă. Frumoasă, dar şi sexy. Ai renunţat la teneşii tăi mult prea iubiţi, în favoarea unor balerini. Balerini, da, o luai uşor. Nu aveai de gând să faci un salt atât de mare de la teneşi la pantofi cu toc. Fiecare lucru la timpul lui. 

                    Blestemat fi tu, timpule! De ce mi-ai luat-o?