Annelisse Smith. O fata normala si singura la parinti. Locuia intr-un oras foarte aproape de padure. Multa lume spunea ca padurea ținea gazda niste creaturi oribile, care aveau coarne uriase de cerb si trup de om, acestia mancand carnea oamenilor. Dar Annelisse nu credea aceste povesti de... neadormit copii, desigur. Padurea era foarte mare, usor ratacindu-te. Ann avea 17 ani. Se ducea la un liceu foarte bun, poate cel mai bun din oras. Ei ii placeau foarte mult animalele si a fost intotdeauna fascinata de vietatile din jurul ei. Era intr-o gasca mare de prieteni, dar cei mai importanti erau Alex, Vicky, Sam si Betty. Erau cei mai buni prieteni din clasa intai si intotdeauna stateau impreuna.
- Mamaa... striga Ann dupa mama ei pe nume Mery.
-Sunt in bucatarie! raspunse.
Ann a coborat ambulant scarile, cazand la ultima treapta.
-Doamne Annie, de ce ai coborat asa?! N-am spus sa nu mai alegi pe scari?
-E doar o julitura mica, mama... O sa-mi treaca repede.
Mery s-a dus sa ia cutia de bandaje si cu grija a bandajat-o pe Ann.
-Si spune-mi, ce era asa de important sa-mi spui incat sa te lovesti asa...
-Am gasit ceva pe Google despre padurea de langa noi!
-Te rog spune-mi ca nu este vorba despre Wendigii aia, sau cum se numesc. Nu sunt reali, sunt doar povesti.
-Mama, sa stii ca nici eu nu cred in povestile astea, dar asculta: un baiat in varsta de vreo 16 ani a fost gasit mort in padurea aceasta. Se zice ca avea foarte mult sange la nivelul stomacului. Parca cineva l-ar fi mancat de viu. Cel putin asa spun politistii.
-Poate lupi sau ursi sau orice altceva decat fanteziile alea despre Wenghinii aia.
-Sunt Wendigo...
-Crezi ca mi-ar pasa? Te rog, putem sa trecem peste? Dupa ce tatal tau...
-Ce e cu tatal meu?
Mery, s-a uitat in gol pentru 5 secunde, si dintr-o data a inceput sa planga. Atat de trist incat daca te uitai la ea plangeai si tu. Era un plans de disperare si de dor. Dar Ann nu stia de ce tatal ei a murit. Si a murit in acelasi loc. In aceasi padure. Ann nu a apucat sa-l cunoasca pe tatal ei. Aceasta privind-o sec pe mama ei, stiind ca nu poate sa-i fie dor de cineva pe care nici macar nu l-a cunoscut.
-Imi pare rau mama... spune Ann cu regret.
-Si mie. Dar hai sa ne apucam de cina. Ma ajuti te rog? Stergandu-si lacrimile amare de pe fata.
-Desigur.
Multumesc mult! Acesta a fost capitotlul 1. Dati un like daca v-a placut!
