17's [ON HOLD]

20. Dive in the Reality

Adevarul si realitatea dor. 

Asa ca mintim... pe toata lumea. Dar in special, pe noi insine. De ce ? Pentru ca ni se pare ca asa e cel mai putin dureros. Inca o data, ne inselam. Si cand in sfarsit ne dam seama cat de naivi si creduli am fost, dar mai presus de toate, cat de mult rau ne-am putut face singuri, ne simitim tradati pana si de propria persoana. Si uneori, devinde din ce in ce mai greu sa avem incredere in noi insine, dar mite in ceilalti ? 

Atunci cand nu stii cine esti azi, nu poti pretinde ca vei stii cine esti maine. Si tot ce iti ramane de facut e sa te intorci la tine insuti, sa te regasesti si sa te incurajezi singur, sa ai incredere in tine mai presus de oricine. Dar ce te faci cand asta nu mai e posibil ? Poti gasi pe altcineva care sa iti vindece ranile si sa te faca sa vezi mai departe de zidul pe care ti l-ai construit singur ? 

Poate ca da, dar asta nu iti va garanta fericirea eterna, nu-i asa ?

Nu stiu cat timp am stat acolo, in pat, nefacand nimic altceva. Pur si simplu, am stat. Linistea, racoarea noptii si singuratatea in care imi petrecusem ore bune, s-au dizolvat atunci cand mi-am dat seama ca era o noua zi, ca soarele rasarise si ca familia mea era mai vioaie ca niciodata. Si chiar si cand am auzit pasii greoi pe hol, sau cand am fost deranjata de razele soarelui facandu-si loc prin fereastra inca deschisa a camerei mele, nu m-am miscat. Am continuat sa stau in pat, in patura subitre, privind in gol. 

Cateva ciocanituri in usa si apoi am fost intampinata de silueta mamei, care statea in pragul camerei mele. Nu mi-am mutat ochii din tavan ca sa ii indrept spre ea. Dar o simteam si puteam vedea cu coada ochiului cum mama se rezemase de perete si privirea sa era asupra mea. Avea bratele incrucisate la piept, pozitia in care de obicei vroia ceva de la mine. Sau cerea explicatii.  Cu toate astea, nu vroiam sa fac nimic din care ea si-ar putea da seama ca stiu ca a intrat in camera. 

Dupa ceea ce au parut cateva minute in care niciuna dintre noi nu se miscase, mama s-a indreptat spre mine. S-a asezat in pat, langa mine si a luat aceeasi pozitie ca mine. Cand in sfarsit s-a decis sa vorbeasca, vocea ei era la fel de blanda si hotarata ca intotdeauna. 

- Atat de grav e ?

Nu i-am raspuns. Nu pentru ca imi era frica de ce va spune in continuare, ci pentru ca raspunsul la intrebarea ei era simplu: nu, nu e grav. 

Mi-am intors capul si m-am uitat la ea, pentru prima data de cand intrase in camera. Parul sau saten in valuri era imprastiat pe perna alba de sub capul ei si era imbracata ca de fiecare data cand sta acasa, intr-o pereche de pantaloni largi de trening si o bluza la fel de larga. 

Mama era frumoasa. Cu adevarat frumoasa. Adica, mi se intampla uneori ca atunci cand intram cu ea intr-un magazin, vanzatoarea sa creada ca suntem surori. Barbatii intorceau capul dupa ea pe strada si tin minte si acum zilele in care mi s-a promis de repetate ori ca o sa am aceleasi trasaturi ca ale ei, intr-o zi. 

Mama si-a facut loc mai aproape de mine si a reusit sa ma prinda intr-o semi-imbratisare de urs, fara ca eu sa ma misc. 

- Nu vreau sa vorbesc despre asta, am zis incet si apoape ca m-am inecat cu cuvintele. 

- E in regula, nu trebuie. 

Abia dupa asta, am putut sa ma intorc si sa imi imbratisez mama inapoi. Era singura persoana din intreaga lume care ma stia atat de bine, care era in stare sa renunte la toate dorintele ei pentru a ma face sa ma simt in siguranta. Era mama si cumva, asta ma ajuta mai departe. Sa stiu ca era cineva acolo si pentru mine. 

                                                  *  *  *

Nu stiu exact cat a durat momentul de liniste cu mama, pentru ca ceva timp dupa, eram amandoua in pat, depanand povesti amuzante si impartasind momente din ultimele zile.