17's [ON HOLD]

18. Limits

Cand eram mica, aveam un joc. 

Obisnuiam sa fac chestia asta cu un prieten: ne luam fiecare cate un elastic si ni-l puneam la incheietura. Pe rand, spuneam fiecare cate un lucru pe care l-am facut si inevitabil, l-a suparat pe celalalt. Puteam face asta pentru ore intregi. Rezultatul era acelasi: daca prietenul te ierta, iti tragea de elastic. In final, jocul avea scopul de a ne usura pe amandoi de micile neintelegeri. 

Pentru o vreme, a functionat. 

Eram mai mica, iertam mai usor, ni se parea amuzant sa rezolvam totul sub forma unui joc, din care aveam amandoi de castigat. 

Pana cand situatia s-a schimbat. Din certurile micute, pe papusi sau pe noi prietene tinute de mana, au devenit certurile reale, motivate, pentru care elasticul nu mai lovea incheietura pana se inrosea, pentru care niciunul nu gasea puterea sa ierte pe moment, pus direct in fata faptului implinit. 

Asa mi-am dat seama cine imi va fi alaturi intotdeauna. 

Asa am ajuns sa o respect si sa o iubesc atat de mult pe Bex. Si intotdeauna am crezut ca prietenia noastra e cea mai puternica, ca poate rezista la orice. Se pare ca nu am luat in calcul inevitabilul. 

Lacrimile s-au oprit intr-un final, cand si eu si Matt eram eliberati, oarecum, de presiunea care se adunase intre noi. Imbratisarea noastra a durat suficient de mult, a fost suficient de calda si suficient de dureroasa. 

M-am indepartat putin, stergandu-mi obrajii cu palmele si asa transpirate. L-am privit si am observat cu pe tricoul sau alb se adunasera urmele lacrimilor mele. Si-a sters ochii rapid, alegand sa priveasca mai intai in jur si apoi pe mine. A zambit linistitor si nu imi puteam opri sentimentul de vina. Ochii sai, insa erau dovada ca durerea se poate oglindi. In spatele rosetii din cauza plansului, am depistat vinovatia si parerea de rau. Si inca ceva... nu se vedea perfect si fata lui era in asa fel pozitionata incat nu aveam o vizibilitate buna, dar am avut senzatia ca vad pe obrazul sau, undeva pe maxilarul de jos, in partea stanga a lui o vanataie. M-am incruntat, dar nu am spus nimic. 

Inca nu stiam cu ce gresise si sincera sa fiu, nu stiu daca mai conta chiar atat de tare ca acum cateva ore. Tot ce vroiam era sa mi se dea o certitudine ca o sa il mai pot vedea pe Matt, ca o sa continuam sa vorbim si poate, daca amandoi eram pregatiti, sa fim prieteni. 

- As vrea a pot schimba ceva, a adugat el, vocea sa spargandu-se incet.

- Si eu, am incercat sa zambesc dar pur si simplu nu am reusit nimic. 

- Sophie, vreau sa stii ce s-a intamplat aseara.

Ochii sai erau inchisi si imi dadeam seama ca nu era chiar ceea ce isi dorea, dar simtea nevoia sa o faca. Ca sa nu se mai simta atat de vinovat. Il stiam pe Matt. Dusmanul sau cel mai mare era constiinta. Cu toate ca eram oarecum sigura ca ceea ce urma sa imi spuna nu va fi chiar cel mai fericit eveniment, am dat din cap aprobator, pentru ca pentru asta venisem de la inceput. Si apoi... mai era faptul ca Matt avea nevoie de asta.

- Sincer sa fiu, nu stiu daca ai aflat sau nu, dar vreau sa stii inca o data, ca imi pare rau... Dupa ce ai venit de afara cu fetele, am avut acea discutie. Nu vreau sa ma scuz intr-un fel si tu ar trebui sa stii deja asta, dar consumasem alcool. Si nu eram eu. Inca de atunci, mi s-a parut ca esti distrasa... ca si cum aveai ceva in minte despre care nimeni nu avea voie sa stie. Si atunci mi-am dat seama ca te-ai intalnit cu Evan. Doar nu era sa ma astept sa stati intre aceiasi patru pereti si sa nu va intalniti, a dat el din umeri vinovat.

Ochii mei s-au marit. 

- Tu stiai ca Evan va fi in club ? am incercat sa nu par atat de afectata.