Sora cu fratii Park? |editare|

~1~

[ ~ precizări ~

"_________" - o durata mai mare de timp ce a trecut.

Scris italic -precizări ale naratorului. ]

In urma cu 3 ani

LIVIA

Sa fie nostalgia sau emotiile care au napadit asupra mea fara control din cauza fricii de necunoscut? Simt cum mainile imi transpira si cum stomacul mi se strange usor, dar din ce in ce mai mult ca si cand ar ajunge de marimea unui bob de fasole..stau in banca de parca peretii viitoarei mele sali de clasa s-ar apropria si ar incerca sa ma striveasca, pe mine si pe ceilalti viitori colegi. Primul an de liceu se presupune ca trebuie sa fie emotionant, plin de momente de neuitat si interesant, dar mie imi e frica de necunoscut, nu prea-mi place sa-mi ies din zona de confort. De evitat nu o pot face pentru ca asta e cursul vietii, nu? As putea sa ma las de scoala, dar asta nu e o varianta pentru mine cu siguranta. Ma linisteste faptul ca alaturi de mine o am pe Ariana, prietena mea.   Imi este precum o sora, una din alta mama, mai mereu imi petrec timpul la ea datorita atmoseferei familiei si a casei sale. Se simte cand o casa se bucura de o familie strans unita, emana caldura, luminozitate si ceva de care a mea nu se bucura si nici eu odata cu ea...iubire.  Ador cum toti dupa o zi lunga de intamplari, suparari sau bucurii se aseaza la masa si discuta despre ele incercand sa se ajute cu sfaturi si consolari sau cum au seara lor in familie, la fel ca si atunci cand sărbătoresc zilele importante. In schimb, la mine nu e asa. Din cauza afacerilor pe care parintii mei le detin nu reusim sa avem astfel de momente. Isi petrec mai tot timpul pe drumuri neputând sta cu mine.  Stiu ca tatălui meu nu-i place asta de aceea ma si suna des, pentru a inlocui oarecum aceasta lipsa. Cand o face, vorbim minute-n sir întrebându-mă de şcoala, de cum ma simt si de cum imi petrec timpul cu prietenii mei. Vin si acasa iar atunci cand o fac ma simt de parca trebuie sa profit si sa ma bucur de fiecare clipa.

Toti suntem asezati in bănci aşteptând sa apara dirigintele. Observ totusi ca nu doar eu am emotii, toti par emotionati. Asta ma linisteste putin...doar Ariana nu pare a avea nimic. Ea e mereu relaxata si doritoare de lucruri noi, e indrazneata, usor nebunatica si incapatanata, dar e un om atat de frumos si cald.
Toti sunt insotiti de catre pariti, doar eu nu. Niciunul dintre părinţii mei nu a putut ajunge si ii inteleg, chiar ii inteleg. Mama e cu firma din Asia care are usor probleme, iar tata cu firma de avocatura si cealalta in care este asociat...e mai mult de munca pentru el. Si sincer...nu prea aveam asteptarea ca unul din ei sa poata veni sau sa faca intr-un fel sa poata...asta e viata. Din fericire mama Arianei este aici pentru amândouă. Ea o înlocuieşte pe mama mea foarte bine cat timp ea este plecata.

Întrerupta fiind din gandurile mele de zgomotele ce se auzeau din spatele meu, cativa colegi isi dadeau coate vazand ca imi intorc capul spre ei. Ii observ cum se amuza si mai tare, atat de tare incat nu se pot abtine din a o mai face.  Eram in ceata, ce aveau? Aveam ceva in par? Imi lipise ceva pe spate, dar asa din prima zi? Nici nu ne cunoastem...  Le observ telefonul din mana si atat aud de la ei "articol".
Cu un usor nod in gat, pentru ca habar nu aveam ce se intampla si la ce sa ma astept, intind mana spre telefonul lui.
-Pot?  (Il intreb zâmbind fortat pentru a parea draguta, desi ma enervase la culme reactia lor la adresa mea. Imi face semn din cap aprobator si imi intinde telefonul)

I-au telefonul si ma uit pe ecran. Era intr-adevar un articol, un articolul despre cum parintii mei divorţează.
Simteam cum nodul din gat dispare, ducandu-se usor in jos si cum corpul imi este invaluit de un val de caldura ce lua amploare constant facandu-ma sa ma simt ca o rau. Impietrisem. Asta nu are cum! Poate e doar un articol ce sa atragă cititorii,nu poate fi adevărat...
Dar daca e adevarat, de ce o fac? Ce motive au sa o facă? Nu pot crede asa ceva, totul era bine intre ei. Nici nu au discutat treaba asta cu mine, sa ma puna in tema macar. Inteleg, e viata lor, e EFECTIV viata lor, dar eu....eu fac parte din ea. Eu tin de viata lor. Mi se inmoaie picioarele si simt cum inima primeste sageti ce o fac abia sa palpaie de durere. Ma simt tradata, a nimanui, un sentiment de pierdere in neant.
Rămân socata timp de cateva secunde si ies plangand din clasa ajungând afara.  Incercam sa-mi temperez respiratia pentru a ma calma, dar in zadar. Curtea liceului era pustie,  toți ersu in noile lor sali de clasă, in băncile liceului bucurându-se de noii colegi in timp ce eu plângeam din cauza unui articol posibil neadevărat. Ma asez pe o băncuţa si lacrimile incep a curge fara oprire. Scot telefonul si il apelez pe tata fara a sta pe gânduri.