Mediocris

Patru - Grace

Abia se iveau zorii cand eu pasesc hotarata pe holurile pustii ale castelului. Ecoul rasuna in incaperile pustii. Portile castelului sunt deschise, ca in fiecare dimineata. Chiar daca in castel nu vedeai pe nimeni, in gradini paznicii, slujnicele, grajdarii si ceilalti muncitori de la Curte umblau grabiti pentru a-indeplini sarcinile inca de dimineata devreme. Trec neobservata. Nepurtand una dintre rochiile elegante in care ma recunoaste oricine, ci o pereche de pantaloni, o camasa simpla, deschisa la culoare si o pereche de cizme lungi pana aproape de genunchi, sunt aproape de nerecunoscut. O pelerina maro imi cade peste umeri si ma fereste de racoarea diminetii. Trec prin gradina principala pana la zona grajdurilor. Trec si de aceasta si ajung in locul unde se antreneaza gardienii si soldatii. Dau de generalul Wyatt. Nu ma observa. Privea antrenamentul soldatilor. Ma duc langa el si privesc in tacere cum barbatii alergau si se luptau. Cand imi dau seama ca nu ma va observa, rup tacerea.
-Buna dimineata, capitane !
Pentru un moment nu isi da seama cine sunt, doar o fata care nu avea ce cauta acolo. Dupa cateva momente isi da seama cine sta langa el. Face o plecaciune adanca si mi se adreseaza:
-Ziua buna, Majestate ! Iertati-ma, nu v-am recunoscut. Ce va aduce pe aici in aceasta dimineata ?
Ultima propozitie a spus-o de parca nu aveam ce cauta acolo, si se uita nesigur la hainele mele.
-Nimic special, doar vroiam sa vad cum se antreneaza soldatii mei, daca nu va deranjeaza.
-Este placerea mea, domnita ! Lasati-ma sa va fac un tur ! Voi aranja un antrenament special numai pentru dumneavoasta !
-Ma tem ca ideea nu-mi surade, capitane Wyatt. Fara suparare, dar as dori sa vad cum se antreneaza soldatii in mod normal ! raspund eu cu un zambet pe buze si cu voce moale.
-Desigur, desigur, nici o problema. Daca aveti nevoie de ceva, cautati-ma !
Ceva din privirea sa ma face sa ii atrag atentia.
-Capitane, daca sunteti amabil, sa nu anuntati toata curtea ca sunt aici !
De data asta vocea nu-mi mai suna asa de moale.
-Sunteti in stare de asa ceva, capitane ? Ah, dar desigur, daca nu ati putea face nici acest lucru marunt, atunci ati fii concediat. M-am facut inteleasa ?
Se uita la mine oarecum jicnit si speriat, apoi spuse:
-Cum doriti, domnita !
Facu o plecaciune si pleca.
Continui sa ma plimb si sa observ antrenamentele. Nimeni nu ma recunoscuse. Cand se apropie de ora pranzului, incepe sa se micsoreze numarul soldatilor. Ajung intr-o zona unde sunt doar vreo trei sau patru soldati care se mai antreneaza. Peste tot sunt banci, suporturi de armuri, de şei, de sabii. Ma apropii de unul dintre suporturile de sabii. In el erau trei lame atgintii si taioase, cu manere de piele. Aratau tentant. Nimeni nu era atent la mine. Perfect. Pana sa imi dau seama ce fac, aveam deja mana pe unul dintre manerele uzate de piele. Materialul era moale, dar totusi rezistent. Scot sabia. Lama subtire lucea in lumina soarelui. O privesc uimita timp indelungat.
-Stii, probabil nu ai voie sa faci asta ! se auzi o voce in spatele meu.
Tresar. Ma intorc si zaresc un barbat tanar, inalt, cu par castaniu-roscat si ochi verzi. Statea acolo si se uita la mine, oarecum suspicios. Noroc ca aveam gluga trasa pe cap si nu imi putea vedea clar chipul.
- Nu prea vin des femei pe aici. Tu cine esti ? Fiica vreunui soldat?
Nu m-a recunoscut. Las friica deoparte si raspund:
-Nu, nu sunt fiica vreunui soldat. Dar ce va intereseaza pe dumneavoastra, domnule ?
Se uita ganditor la mine, apoi la sabie.
-Stii sa folosesti asa ceva ?
-Nu.
-Ciudat.
-Ce este ciudat, ca vedeti o femeie cu o sabie in mana ?
-Nu, nu asta.
-Atunci ce ?
-O tii corect.
Nu stiam la ce se referea. Si apoi imi dau seama. Se referea la sabie.
-Cum adica ?
Rase incet.
-Tii manerul strans, dar totusi lejer. Ai o stransoare destul de ferma pentru cineva care nu a mai tinut o sabie in mana.
Avea dreptate. Simteam manerul comod in mana si simteam lama usoara.
-Si ? Ce-i cu asta ?
-Inseamna ca daca ai stii sa o folosesti, ai fii foarte priceputa.
-Sa inteleg ca te oferi sa ma inveti ? il intreb curioasa.
-Nu la asta m-am referit, dar da, te-as putea invata. Dar as dori si eu un mic favor.
-Ce ti-as putea oferi eu tie ?
-Un lucru marunt. Sa nu spui nimanui ca te invat si sa nu fii vazuta de nimeni cu o sabie in mana aici ! As avea mari probleme daca s-ar afla ce fac. Nu se cuvine ca femeile sa se lupte. Bazaconii ! Asta e discriminare ! Deci, ai inteles ?
-Da.
Incepe sa mi se para de treaba.
-Ne intalnim aici la miezul noptii, atunci paznicii patruleaza doar in gradinile principale. Bine ?
-Bine.
Barbatul pleca, iar eu ma indrept tacuta spre locul unde soldatii alearga. Incerc sa meditez la ce s-a intamplat. Voi invata sa ma lupt cu sabia. Ideea chiar imi place. Dar singurul lucru care ma nelinisteste este barbatul. Un strain care probabil este si el un soldat si pe care nu l-am mai vazut in viata mea, se ofera sa ma invete sa manuiesc o sabie. Barbatul parea de incredere. Ma voi intalni diseara cu el si-l voi intreba cine este. Da, asta voi face !
Restul zilei mi-l petrec acolo, in zonele de antrenament. Privesc fascinata cum barbatii se lupta, manuiesc sabii si trag cu arcul. Cand eram mica, mergeam cu tata sa calarim in padure. El avea un arc, pe care il folosea doar sa ma distreze. Am vrut si eu unul. Tata nu prea era sigur de idee, deoarece, spunea el, ca mama l-ar fi omorat daca ar fi aflat, iar eu ii raspundeam: "Dar nu va afla! Te rog!" Tata a fost de acord. Mi-a facut si mie un arc mic cu care nu prea puteam rani pe nimeni. M-a invatat sa trag. Amandoi radeam cand ne gandeam ce fata va face mama daca ar afla. Cu timpul am inceput sa imi fac singura un arc putin mai mare si sageti care se puteau infige in lemnul tare al copacului. Dupa ce mama si tata au fost ucisi, nu am mai fost in locul din padure unde trageam cu arcul. Durerea era prea mare. Dar acum sunt pregatita. Acum pot infrunta durerea amintiriilor. Hotarata, ma indrept spre grajduri. Dau cu ochii de grajdar. Ma vede si face o reverenta adanca.
-Buna ziua, domnita! Doriti sa iesiti la o plimbare? Sa pregatesc trasura ?
-Nu multumesc, voi merge calare. Imi poti pregati calul ?
-Imediat, Alteta!
Aduce un armasar mandru negru. Ii pune şaua si capastrul, apoi aseaza langa el o scara de calarie. Intr-una din maini tine o casca de calarie. Imping cu piciorul scara si ma urc in şa. Il informez pe grajdar ca nu am nevoie nici de casca, nici de scara. Deschide usile grajdului si ies. Galopez usor pana ies din gradini si de pe domeniul castelului. Cand trec si de sat manez armasarul la un halop mai rapid. Incet incet ajunge sa alerge iute ca vantul pe campiile deja inverzite. Ajungem la marginea padurii. Armasarul negru incetineste, de parca ar stii ce facem aici. Paseste usor peste covorul de ace de pin care acopera pamantul inghetat. Il manez pe o poteca ingusta. Inspir aerul rece si zambesc. Era exact cum imi aminteam. Copacii, pamantul acoperit mereu de ace de pin, mirosul de pin, totul! Imi aminteam perfect drumul. Mereu veneam cu tata calare aici. Ajungem intr-un luminis. Imi dau gluga jos de pe cap si las vantul sa-mi mangaie fata. Nu am mai fost in acest loc de 10 ani. Amintirile isi fac loc in mintea mea. O lacrima imi curge pe obraz, dar o sterg imediat. Nu voi plange. Voi fii puternica. Pentru ei. Pentru parintii mei.
Toata ziua mi-am petrecut-o in padure. Ma plimbam, stateam, imi aduceam aminte. Chiar incerc sa caut si arcul tatei si al meu, dar nu izbutesc. In alta zi. In alta zi il voi gasi. Ma asez pe pamant si inspir. Acum eram acasa.