Iubire și catifea albastră (Seria Salem #3) (publicată)

Capitolul 4

Piper

     Fără să scoată vreun cuvânt, exact așa cum l-am rugat, Declan mă conduce până la mașină. Îmi deschide portiera, apoi, la fel de tăcut, se urcă și el la volan pornind imediat mașina. Nu-mi aruncă nici măcar o privire, arătând concentrat asupra drumului, dar asta îmi permite mie să îl examinez mai atentă.

     Părul lui șaten deschis, aproape blond uneori, are aceeași ciufuleală obișnuită pe care o știu. Arată ca și cum și-ar trece deseori mâinile prin el, dar e un lucru pe care știu că îl face. Arată... ca și cum tocmai ar fi terminat o partidă de sex, iar mâinile unei femei l-au ciufulit așa, lucru pe care bănuiesc că i se întâmplă la fel de des. Asta îmi aduce un fel de agitație în stomac și, cu toate că nu ar trebui să mă afecteze în vreun fel, mă afectează.

     Îmi întorc privirea brusc spre geamul din dreapta atunci când câteva imagini îmi apar în fața ochilor și tot ce pot să sper este ca roșul din obrajii mei să nu devină prea evident. Aproape că simt în palme felul în care buclele lui răvășite mi s-au încolăcit pe degete de câteva ori, deși totul a fost numai în visele mele.

     Inspir adânc sub impactul senzației, doar pentru ca întregul meu interior să se agite din nou. De data aceasta, parfumul lui este cel care mă zăpăcește. Câteva esențe lemnoase și o urmă de mosc, dar care, împreună cu propriul lui miros, mă face să-mi lase gura apă. Mă simt tentată să-mi îndes fața în locul unde umărul i se întâlnește cu gâtul și să rămân acolo.

     Fără să vreau, capul mi se întoarce și privesc câteva clipe lungi exact spre acel loc. Am senzația că mi-am odihnit capul acolo de multe ori și că este locul preferat în care dorm, iar asta e o nebunie totală, pentru că știu cu siguranță că niciodată nu am făcut asta. Nu în realitate. Nu în viața asta.

     — E vreo problemă? întreabă Declan aruncându-mi o privire scurtă cu coada ochiului, iar eu tresar.

     Îmi este ciudă că m-a surprins uitându-mă la el.

     — Nu, nicio problemă, răspund cu greutate.

     Vocea mi-a sunat atât de răgușită încât nici eu nu mi-o recunosc și-mi dreg glasul imediat, dar și Declan a observat, căci capul i se întoarce brusc spre mine. Ochii lui verzi au o luminiță ciudată în ei când îmi studiază chipul și se opresc o clipă – care mie mi se pare extrem de lungă – pe gura mea. Apoi își întoarce atenția din nou la drum.

     — Te holbai, spune încet, ca pe-o constatare, dar pot sesiza și puțină surprindere în glasul lui.

     — Nu mă holbam!

     — Atunci ți-a rămas gâtul blocat spre partea stângă, chicotește el și sunt tentată, pentru a nu știu câta oară de când îl cunosc, să îl lovesc.

     Îmi simt obrajii arzând din cauza jenei că m-a surprins studiindu-l, dar nu apuc să-l contrazic. Declan încetinește și parchează în fața unui bloc.

     — Am ajuns.

     Deja? Nu cred că au trecut mai mult de cinci minute de când am plecat de la spital. Ori băieții nu au mințit când au spus că Declan locuiește foarte aproape, ori eu am uitat de mine salivând cu privirea la el. Probabil amândouă.

     Cobor în același timp cu el, dar mă opresc lângă mașină, examinând clădirea din fața mea. Nu e ceea ce se numește în mod convențional un bloc, iar zona în care am oprit este de fapt un cartier cu case. Chiar și locuința în fața căreia am oprit e tot un fel de casă. O vilă, mai bine spus, cu cinci nivele, dar cu un aspect rustic.