Iubire și catifea albastră (Seria Salem #3) (publicată)

Capitolul 12

Piper

     Când am ajuns la felul trei, minunata tartă cu cireșe a doamnei Carson a reușit cumva să îmi mai domolească agitația. Și jena. Mai ales jena pe care mi-au provocat-o ultimele cuvinte ale lui Declan înainte de-a ieși.

     Am fost tentată pentru câteva clipe să cedez furiei care m-a cuprins când a sugerat, din nou, că între noi s-ar fi întâmplat ceva aseară, și mi-am dorit să îl urmez. Am realizat însă că bucătăria era ultimul loc în care ar fi fost indicat să fim iarăși singuri. Prea multe obiecte periculoase în jur. Prea multe arme albe. Și eram prea tentată ca să le folosesc.

     Așa că am rămas cuminte la masă, încercând să mă calmez și să găsesc o cale prin care să mă răzbun pe Declan.

     Dacă domnul și doamna Carson au schimbat repede subiectul și au încercat să mă facă să mă simt din nou în largul meu, nu același lucru pot să-l spun și despre fete. April și Faith m-au interogat din priviri. Și-au rostogolit ochii și au clipit atât de des spre mine, încât începusem să mă tem că sunt posedate. Apoi Faith a început să zâmbească, de parcă ea ar ști ceva ce eu nu știu, iar April să chicotească. E limpede ca lumina zilei că mă vor înnebuni cu o mulțime de întrebări indiscrete, la care eu nu sunt pregătită să răspund. Nu mă pot însă supăra pe ele, pentru că și eu am procedat la fel pe vremea când erau la începutul relației lor cu Logan și Quinn.

     M-am zvârcolit în poala lui?! bombăn din nou în sinea mea. Nu m-am zvârcolit! Doar... râdeam. Cu poftă. El este cel care m-a tras în poala lui și râdeam împreună. Apoi...

     Respirația mi se oprește pentru o clipă înainte de a putea inspira adânc când îmi dau seama de un lucru: chiar m-am zvârcolit! Eram toată grămadă peste el. Aveam o mână încleștată de tricoul lui, iar cu cealaltă eram agățată la propriu de el. Nu am făcut nimic intenționat, dar am fost cu totul lipită de el. Și l-am simțit, tare și gros, lipit de șoldul meu. Iar dacă ar fi să fiu sinceră cu mine însămi, mai aveam puțin și îl sărutam.

     — Iartă-mă, am fost deplasat.

     Șoapta lui Declan mă face să tresar și îmi ridic privirea uluită spre el. Ultimul lucru la care mă așteptam de la el, era să-și ceară scuze.

     Își reia locul de lângă mine și mă privește câteva clipe extrem de serios, apoi zâmbetul lui obișnuit revine, împreună cu o luminiță poznașă în privire.

     — Îmi pare rău, dar când e vorba de tine, nu mă prea pot abține.

     Cu inima bătând nebunește, nu reușesc să spun absolut nimic. Mă pierd în ochii lui de un verde crud și constat că furia mi s-a topit instantaneu. Cum Dumnezeu reușește să mă înfurie și să mă calmeze atât de repede?

     Cu Declan, niciodată nu știu la ce să mă aștept.

     Cu Declan, mă simt ca într-un carusel. Sentimentele mele urcă și coboară cu repeziciune, se amestecă și se separă, trec dintr-o extremă în alta amețindu-mă total, dar îmi dau seama că exact asta este ceea ce mă atrage la el. Lângă el, sunt în alertă în permanență. Pur și simplu, mă simt... vie, așa cum nu m-am mai simțit alături de nimeni altcineva.

     Cu coada ochiului, observ că toată lumea este atentă la noi așteptând să spun ceva și înghit în sec.

     — Mă bucur că recunoști că nu s-a întâmplat nimic între noi, spun în cele din urmă, iar glasul îmi iese atât de răgușit, încât simt nevoia să îl dreg.