Iubire și catifea albastră (Seria Salem #3) (publicată)

Capitolul 7

Piper

     Las apa fierbinte să curgă peste cană, iar eu mă prind cu putere de marginile chiuvetei, de teamă că m-aș putea prăbuși. Picioarele mi le simt ca de cauciuc, mâinile îmi tremură puternic, iar plămânii mi se zbat după o gură de aer.

     Fir-ar să fie!

     Declan abia de l-a cunoscut pe Lucas. Au schimbat cel mult zece cuvinte la nunta lui Faith și, cu toate astea, l-a descris cu destul de multă acuratețe și arătându-mi că, sub tot acest aspect de zăpăcit, este totuși un fin observator.

     Ce m-au speriat cel mai tare au fost însă ultimele lui cuvinte. Nu știu dacă era conștient că se descria exact pe el, dar pot să spun că șoapta lui răgușită mi-a cam zdruncinat lumea. A produs în interiorul meu un cutremur suficient de mare încât să simt nevoia să mă țin de marginile scaunului pe care ședeam, de teamă să nu cad de pe el.

     Ochii lui verzi aproape că m-au hipnotizat. M-am simțit mică și vulnerabilă în fața lui, exact ca o pradă în fața vânătorului. Cu toate astea, mai aveam puțin și mă aruncam în brațele sale, dorindu-mi să îmi dovedească fiecare cuvânt. Știind cu siguranță că el ar putea să dea viață fiecărei promisiuni.

     Spre fericirea mea, am reușit să mă adun în ultima secundă, însă a trebuit să fug. Am simțit o nevoie acută să pun distanță între noi, pentru a nu amesteca realitatea cu visele pe care le am de când l-am cunoscut.

     Când Faith și April au mărturisit rușinate despre visele pe care le aveau cu Logan și cu Quinn, am preferat să mă prefac indignată. Am râs de ele, dar râsul mi-a fost fals. N-aș fi recunoscut nici în ruptul capului că și eu am vise erotice cu Declan și nu vreau să recunosc nici acum. Prefer să încerc să uit imaginile care îmi înfierbântă nopțile și trupul, pentru că mă sperie claritatea lor. Mă sperie faptul că am impresia că sunt amintiri sau premoniții și nu știu cum să mă descurc cu felul în care mă răscolesc.

     — Ia prânzul cu mine!

     Întregul corp îmi încremenește, pentru că rugămintea lui Declan a sunat periculos de aproape de urechea mea. Se întinde pe lângă mine și închide robinetul, apoi palmele i se așează pe umerii mei și, cu toate că nu ne atingem în vreun alt loc, îi simt pe spate căldura trupului.

     Nu e nevoie să depună decât puțină presiune pe umerii care mi-au devenit extrem de grei și mă întoarce cu fața spre el, găsindu-mă astfel prinsă în spațiul strâmt dintre chiuvetă și trupul lui.

     Îmi ridic chipul spre el și înghit în sec. Este din nou serios, iar eu nu știu cum să mă descurc cu asta.

     — De ce?

     — Pentru că oricum trebuie să mâncăm, zâmbește el în fața întrebării total aiurea pe care am pus-o, apoi redevine serios.

     O mână i se ridică și prinde între degete o șuviță din părul meu, jucându-se cu ea. Știu deja despre obsesia lui pentru roșcate, dar e ceva în privirea lui în timp ce îmi mângâie părul, ceva ce mă topește pe interior.

     — Petrece-ți ziua de azi cu mine, șoptește din nou, iar eu mă simt nevoită să mă sprijin de blatul chiuvetei. Îi lăsăm pe ceilalți patru să se ocupe de micul terorist pe nume Connor. Să se joace ei de-a părinții și noi ne plimbăm prin oraș.

     — Prin oraș?

     — Îhm, înclină el din cap și atenția i s-a mutat acum pe gura mea. Sau putem să rămânem aici și să ne jucăm și noi de-a mama și de-a tata, însă fără copii. Știi tu!