Cum am cunoscut-o pe mă-ta

Capitolul 3

Am visat, oare a fost un simplu vis? Nu, acea carte de vizită este pe noptiera de lângă patul meu, pe care scrie numărul de telefon al doamnei de ieri. Cu o mică durere de cap, mă dau jos din pat şi mă îndrept spre bucătărie, făcându-mi o cafea. Îmi propusem că astăzi o voi suna pe acea fată, dar apare o nelămurire.

Nu ne-am mai întâlnit vreodată, de ce mi-a dat atât de devreme numărul ei de telefon? Eu, cel puțin, nu am avut atâta încredere niciodată, mai ales într-un străin. De unde ştie ea că nu sunt un asasin, un hoț, de ce a fost ea atât de relaxată? Am două variante: ori e nebună, ori e foarte nebună. Sau, poate e destinul, ca eu să nu mai fiu atât de singur. Orice ar fi, mai pe seară o voi suna!

După ce beau cafeaua, merg înapoi în cameră şi mă pun pe învățat. Cu toate că ziua de duminică este una de odihnă, nimeni nu învață în locul meu pentru facultate. Trei caiete mari  stăteau pe biroul meu. Parcă le auzeam cum strigau : "Jack, vino şi învață din noi, vrem doar să îți distrugem timpul liber!".  Da, amuzant pentru ele şi pentru alții. Oftez şi mă aşez pe scaun, începând studiatul.

" - Într-un fel nu e corect! Tu îmi spui că învățatul este foarte important, dar ție în trecut nu îți plăcea!   spune Carla

- Eu pe atunci eram la facultate, era mai greu. Nu eram pe clasa întâi, ca tine, să mă plâng că nu vreau să fac nişte litere. Învățatul este important, scumpo, indiferent pe ce clasă eşti.   îi spun eu.

- Ştiu, tati. "

Eram cuprins în paginile şi rândurile caietului, citind şi memorând fiecare lucru important. Ambiția. Ambiția era cea care mă ajuta, recunosc. Mă ambiționam când mă gândeam că voi ajunge un avocat bun. După aproape două ore, printre care am mai făcut şi mici pauze, m-am așezat pe pat, odihnindu-mă puțin. Ceasul îmi apărea încontinuu în fața ochilor. Nu este o oră exactă când poți suna o persoană, dar eram destul de entuziasmat. Oare, ea este entuziasmată, așteaptă telefonul meu? Vorba aia, ce-o fi, o fi. O sun!

Iau telefonul în mâna dreaptă, cartea de vizită în cea stângă şi butonez numărul fetei. O dată mă uit la numărul ei, o dată la telefon, după iar la numărul ei, iar apoi când termin numărul de tastat, tot ce îmi rămâne este să apăs butonul verde, care o va suna. Fără emoție, fără stres, o sun.

Sună şi aştept câteva secunde. Deodată, cineva răspunde. Da, era vocea de ieri, a fetei de ieri.

- Bună ziua.   spun eu, politicos.

- Bună, sunteți bărbatul de ieri, nu?   întreabă ea.

- Da, eu sunt. Mi-ați zis să vă sun, căci mi-ați dat numărul de telefon şi că ar fi în regulă să ne mai întâlnim.

- Aşa este, mă bucur foarte mult că ați sunat.

- Sunteți liberă diseară?

- O clipă, să mă uit peste programul meu.

- Sigur.

- N-am nici o treabă importantă, de ce?

- Mă gândeam să ieşim astăzi-seară undeva, dacă nu vă deranjează.

- Cu mare plăcere. Vă trimit eu adresa mea, vă aştept pe la ora 18:00.

- Bine, la revedere!

- La revedere!

Ce-am făcut? De ce am făcut asta? Sunt atât de idiot! Am luat-o prea repede, nici nu am început bine conversația, că eu am şi întrebat-o dacă vrea să ieşim. Sigur o să mă creadă disperat, nebun, ciudat! Dar, partea bună este că a acceptat să ieşim. Sau, poate s-a simțit ruşinată şi a acceptat doar ca să fie prietenoasă?! Cred că am dat-o în bară destul de rău.

Stăteam uitându-mă la dulapul meu cu haine. Aveam câteva costume bune pentru o ieşire, dar cred că ar fi prea deplasat. Îmi iau nişte pantaloni negri, pantofi negri, cămașă albă şi un sacou negru în caz că mi-ar fi frig. Adevărat, sunt previzibil, dar este destul de bine. Mă aranjez cât de cât, mă dau cu cel mai bun parfum bărbătesc pe care îl am şi presupun că sunt gata. Un singur lucru mai lipsește, buchetul de trandafiri. Ce fel de trandafiri îi plac ei? Stupidă întrebare, eu nici măcar nu ştiu cum o cheamă, de unde să ştiu tipul de trandafiri preferați?

Iau cheile maşinii şi ale apartamentului, telefonul şi ies pe uşă. Uitându-mă pe telefon, văd un mesaj cu adresa trimisă de către ea. Urc în maşină şi pornesc spre blocul ei. Pe drum, opresc ca să iau un buchet de trandafiri roşii de la florărie. Asta cred că le place fetelor, un buchet mare de trandafiri roşii. Cel puțin, unei fete speciale pentru mine îi plăceau trandafirii roşii.

Ajungând la blocul ei, urc scările şi caut apartamentul cu numărul şapte. Chiar înainte să bat la uşă, ea deschide uşa. Rămân plăcut surprins la vederea frumuseții din fața mea. O fustă până la genunchi, înflorată, cu o bluză albă, simplă, purta ea. Prin simplitatea ei, făcea ca lumea să fie mai frumoasă şi mai ușor de înțeles.

- Bine ai venit!   îmi spune ea, zâmbindu-mi

- Bine te-am găsit!   îi spun eu.

O sărut pe obraji şi îi dau buchetul de trandafiri.

- Mulțumesc foarte mult, nu era nevoie. Dar, de unde ştii că trandafirii roşii sunt preferații mei?

- Am bănuit doar. Trandafirii roşii se potrivesc cu o fată atât de elegantă ca tine.

I-am făcut un compliment, ea zâmbindu-mi. A închis uşa apartamentului ei, mergând în fața mea spre ieșirea blocului. Când am ieşit, i-am deschis uşa maşinii ca să urce în ea. Am urcat şi eu, iar apoi am pornit. Bineînțeles, eu nu ştiam unde voia ea, dar ea ştia.

- Şi unde mergem?   am întrebat-o eu.

- Este parcul acela foarte frumos, aproape de teatru.   mi-a răspuns ea.

- Gata, ştiu la care te referi. Acolo mergem.

Într-un parc? Nu mă aşteptam. Credea că ar vrea la un restaurant sau cafenea, dar dorea să mergem în parc. M-am înşelat, ea pare sofisticată, dar este o fată simplă şi de treabă!

Peste câteva minute, ajunsesem în parc. Am mers într-o zonă puțin mai retrasă, unde era o măsuță. Ne-am așezat, iar ea a început să scoată câteva gustări dintr-un coş avut la ea. Începusem să mâncăm împreună.

- Nu ți se pare ciudat?   m-a întrebat ea.

- Ce anume?   am întrebat-o eu.

- Totul. Adică, ne-am întâlnit abia ieri, iar azi mâncăm la aceeaşi masă.

- Păi, poate că este puțin, dar aşa a fost scris.

- Ai dreptate.

Deodată, se ridică de la masă şi începe să se uite în gol. Părul ei des îi era mișcat de către vânt, iar ochii ei căprui începeau să lăcrimeze uşor. Atitudinea ei mă speria.

- Ce s-a întâmplat?   am întrebat-o eu, ridicându-mă de la masă.

- Numele tău este Jack, nu-i aşa?   mă întreabă ea.

De unde ştie cum mă cheamă? Eu nu i-am spus şi nu avea cine altcineva să îi spună. Inima îmi bătea din ce în ce mai puternic când o priveam, ea nu mă privea, se uita în continuare în gol. Cum a aflat cum mă cheamă, adică, nu sunt deloc cunoscut. Ceva ciudat se întâmplă aici, mai ciudat decât întâlnirea noastră bruscă.

" - Scuze că întrerup, dar mi-e foame!   îmi spune Carla.

- Nici o problemă, Carlita. Ce ai vrea să mănânci?   o întreb eu.

- Clătite! 

- Lasă clătitele, te va durea burtica de la ele. Îți dau o supă bună, făcută de mama ta.

- Bine, tati."