Cum am cunoscut-o pe mă-ta

Capitolul 10

Au trecut câteva zile, zile în care nu am mai văzut-o pe Elena. Am sunat-o, dar nu mi-a răspuns. Eram singur în apartamentul meu, gândindu-mă ce să fac;să o sun sau nu. Până la urmă, telefonul care era în mâna mea l-am lăsat pe masă, iar numărul Elenei nu mai îmi apărea în ochi. Am mers să calc câteva haine, cine să le calce? Am avut tot timpul din lume, doarece e sâmbătă şi nu am nimic important de făcut.

Multe cămăşi, două tricouri şi trei perechi de pantaloni. Nu multe, dar nici puține haine. Nu am trecut cu vederea nici peste curățenia locuinței. N-am mai făcut curat de o săptămână, praful s-a depus repede şi mult. Dând cu mătura, am auzit telefonul sunând. Prin cap mi-a trecut din prima Elena, dar era prietenul meu, Robert. Am ridicat telefonul şi am răspuns.

- La mulți ani, Jack!   strigă Robert cu putere.

Rămăsesem fără cuvinte, fără vreo reacție. Am pierdut noțiunea timpului , sau cum altfel am uitat de ziua mea?!

- Mersi.   spun eu, încă confuz.

- Îmi pare foarte rău că nu ne putem întâlni, deoarece eu sunt iar plecat din oraş. Dar ştii că țin la tine ca la un frate şi îți doresc multă fericire! Şi o iubită!

- Mulțumesc, Robert. Chiar, mersi mult!

- Distrează-te, frate! Eu acum voi închide, sper să reușesc să te sun mai pe seară.

- Oricând ai timp. La revedere!

Robert a închis primul, iar eu încă rămăsesem cu telefonul la ureche. Mă miră faptul că am uitat de ziua mea, asta este destul de ciudat. Am mai făcut puțină curățenie, apoi m-am îmbrăcat în ceva comod. Am vrut să plec la alimentară, să iau suc şi ceva dulce. Cu toate că nu o să am musafiri sau pe cineva.

Nu durează mult şi cobor la maşină, după care plec. Am mers la aceeaşi alimentară la care merg de obicei. E cea mai apropiată şi cu produse bune, părerea mea. Fiind apropiată, ajung repede, cobor şi iau un coş de cumpărături;după care intru în alimentară. Simplu.

Acolo, erau oameni pe care îi mai văzusem, care locuiau în zonă. Mergând şi uitându-mă pe rafturi, un bătrân s-a lovit de mine.

- Scuzați-mă!   spune el.

Era acelaşi om în vârstă. Cu o bască neagră pe cap, geaca maro şi aceeaşi bocanci negri şi mari, ca de obicei. Avea ochelari şi se sprijinea de coşul de cumpărături. Chiar el se mai izbise de mine de vreo două ori acum ceva timp, asta fiind a treia. Ori are ceva cu mine, ori chiar este o greșeală. Totuși, oamenii sunt aşa stupizi. Continuă să îşi ceară scuze, cu toate că repetă aceeaşi greșeală.

Îi spun că nu este nici o problemă şi ne continuăm fiecare drumul. Scurt şi la obiect, am cumpărat suc şi ceva dulce, după care am mers să plătesc. Mergând spre casa de marcat, am observat un om puțin familiar. Ochii nu mă înşelau, era doctorul William. Aştepta ca vânzătoarea să calculeze cât trebuie să plătească. Dar, nu era singur. Era cu o femeie scundă, puțin grăsuță şi blondă. Zâmbeau şi se îmbrățişau în continuu. Deodată, am observat ceva interesant. Doctorul William avea verighetă, acea femeie avea şi ea, ei doi se alintau între ei. Devenise totul limpede, erau soț şi soție.

Am stat în continuare ascuns şi urmărindu-i de după un stand cu ciocolată. Concentrat, am simțit o mână care m-a atins de două ori pe braț. Era un băiețel mic, care părea de vreo patru-cinci ani.

- Scuzați-mă, domnule. Dumneavoastră sunteți Omul Ciocolatei?   mă întreabă acel copil.

- Omul cine?   îl întreb eu, sperând să îşi dea seama că nu sunt despre cine vorbește şi să plece.