Cum am cunoscut-o pe mă-ta

Capitolul 5

Alarma enervantă a telefonului mă trezește în semn că trebuie să merg la facultate. Ce pot să fac, n-am cum să nu o ascult! Cu toate că nu am dormit aproape deloc toată noaptea, mă dau jos din pat şi mă îndrept spre baie.

Acolo, poate din cauza oboselii sau poate mai mult din cauza tristeții, mă sprijin de chiuvetă şi mă uit încruntat  în oglindă la propria reflexie. "Prostule" , îmi repet în gând, referindu-mă,bineînțeles, la mine. Elena, ea e Elena. Aceeaşi fată din liceu, doar că puțin mai matură. Nici eu nu-mi pot explica de ce am lăsat-o, de ce nu i-am spus că voi veni în capitală. Voi încerca să îmi amintesc eu singur clar ce s-a întâmplat...

În ziua în care trebuia să plec din provincie, am plănuit o întâlnire cu Elena. La acelaşi loc al nostru, foarte special. Un loc în natură, modest, dar foarte important pentru noi. Nu, nu aveam de gând să îi spun că plec şi o părăsesc , mă gândeam că asta o va durea şi mai tare. Voiam să o văd pentru ultima dată. La orele la care am programat întâlnirea, erau orele dinaintea plecării mele. Dar, se pare că autocarul se programase mai repede, fix în acele ore.

Ce aş fi putut să fac? Să pierd autocarul şi să nu îmi urmez visul? Poate ar fi trebuit să fac asta, dar sunt egoist. Egoist şi orgolios. În timp ce eu eram pe autocar, în drum spre capitală, Elena era la locul de întâlnire, așteptându-mă. Dar aşa a fost să fie, să o pierd şi poate să o am din nou. Am realizat că, dacă nu te sacrifici pentru ce vrei, ce vrei va deveni sacrificiul.

Povestindu-mi toate astea, terminasem să mă pregătesc şi am ieșit pe uşa apartamentului. Am urcat în maşină, şi am pornit spre facultate. O parte din mine doare la gândurile cu ea, fiind atât de aproape, totuși atât de greu de atins. Recunosc că mă întreb ce face, unde este acum? Cu siguranță este în capitală şi ea. Visul ei, din câte ştiu eu, a fost să devină un veterinar. Elena iubeşte animalele, aşa că să le ajute este tot ce îi place.

" - Şi mie îmi plac animalele foarte mult!   îmi spune Carla.

- Ştiu că îți plac.   îi spun eu.

- Cu toate astea, nu am niciuna.

- Nu fă fața asta tristă, ți-am spus că vei primi un animăluț când mai creşti şi când vei fi responsabilă.

- Ține-te de promisiune! "

Ajungând la facultate, inspir adânc şi intru pe porțile mărețe din fier. Şase ore mă așteptau de stat în facultate, până când voi pleca acasă. Mulți oameni cu aceeaşi dorință ca a mea îşi dădeau silința ca să îşi atingă scopul. Au început orele de studii, dar totuși au încetat gândurile cu... ea.

În fiecare pauză avută ieşeam cu un prieten foarte bun, numit Robert. Îl cunosc doar din primul an de facultate, dar este un prieten foarte bun şi cinstit.

- Ce ai mai făcut la sfârșitul săptămânii?   mă întreabă Robert.

- Nimic interesant, am mai învățat. Tu?    îi răspund eu.

- Amice, cum adică nimic interesant şi doar învățat?! Mă enervezi când te văd aşa demoralizat.

- Sunt bine, stai liniștit.

- Ce-ar fi să mergem,când terminăm orele, să jucăm un joc video, să bem ceva?

- Nu sună rău, frate. Dar, haide să o lăsăm pe altădată, am ceva de făcut astăzi.

- Misteriosule, parcă ai fi Zorro în persoană. Bineînțeles, n-ai cum să fi Zorro la ce mușchi de bătrânică ai. Te poți limita la Julieta.

Umorul lui negru şi fără rost mă face să îl lovesc uşor cu pumnul în umăr, prietenește. Pauza nu durează prea mult, aşa că ne întoarcem la sălile noastre de studiu.