Cum am cunoscut-o pe mă-ta

Capitolul 6

Cu pătura pe mine, cu ceaşca de cafea în fața mea şi cu ziarul în mâinile mele. Aşa se începe o dimineață de a mea, când nu am dispoziția să merg niciunde, nicicând. Cu toate că ar trebui, ar trebui să mă pregătesc pentru facultate. Şi poate o voi face, nu moare nimeni dacă întârzii o oră.

În ziarul ciudat mirositor erau acelaşi ştiri repetate. Despărțiri din seriale, mărirea prețurilor la alimente şi alte lucruri despre vreme. Astăzi nu va fi vreme bună, va ploua pe la prânz. Să plouă, care-i problema? Până şi cerul va avea o stare negativă, exact ca mine. Vorbind singur, mai iau o gură de cafea şi continui să citesc până îmi sună telefonul.

Mă uit în dreptul său şi văd că scrie numele prietenului meu. Iau telefonul în mână şi răspund.

- Jack? Ce faci, s-a întâmplat ceva?  mă întreabă el,îngrijorat.

- Nu, ce să se întâmple?   îl întreb eu.

- Nu mă întreba pe mine, tu eşti cel care nu e la facultate. Eşti pe drum?

- Dacă să fiu pe drum înseamnă să stau în pijamale citind ziarul, atunci da.

- Leneş! Leneş şi iresponsabil!

- Bine, cum spui tu. Oricum voi veni şi eu peste vreo oră, cam aşa.

- Am înțeles, da' ce-i cu vocea asta a ta de speriat ciori? Ce se întâmplă cu tine? Nu eşti doar obosit, mai e ceva.

- Lucrurile astea se povestesc la momentul potrivit. Şi am vocea normală!

- Spune-i asta ciorii care era pe o sârmă, iar când ți-a auzit vocea din telefon a zburat.

Prietenul meu cu glume "foarte bune"  a început să râdă la propria-i glumă, iar eu am închis telefonul. M-am ridicat, lăsând telefonul pe masă şi dându-mi pătura jos. Am mers spre baie, să văd dacă sunt chiar aşa un monstru.

Cearcăne, puțin nebărberit, ochii aproape închişi. Am o scuză, aşa este orice bărbat când e obosit. Sau mai bine, când este rănit. Au trecut câteva zile de când nu am mai vorbit cu Elena. Noaptea am stat gândindu-mă la ea şi uitându-mă ca nebunul la numărul ei de telefon. L-am memorat, numărul ei este tipărit în minte. Sunt un prost, un fricos şi un egoist. Recunosc, aş recunoaşte în fața lumii, că mai bine sunt fără inimă şi nemilos, decât cu inimă frântă.

Dau drumul duşului şi aştept ca apa să fie caldă. Fac un duş rapid, mă bărberesc, aranjez puțin şi îmbrac. Nu aveam nimic altceva special de făcut. Puteam să îmi iau cheiile mașinii şi să plec spre facultate. Asta am făcut, nu înainte să mă mai uit o dată la numărul Elenei şi să încui uşa apartamentului.

Ajuns în fața facultății, parchez maşina şi intru în facultate. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că prietenul meu glumeț o să mă îmbrățișeze când mă va vedea. Este glumeț cu glume proaste, dar chiar e un prieten bun şi adevărat. Îmi zâmbește prietenește şi mă conduce în sala în care aveam de studiat.

Cum a fost la facultate, nici nu vreau să povestesc. Un singur cuvânt: plictisitor. Mai bine aş fi lipsit toată ziua. Sunt negativist, în ziua asta nu îmi convine nimic. Mergând spre maşina mea, simt o mână cum îmi atinge umărul. Îmi întorc privirea şi îl văd. Îl văd pe bunul meu prieten.

- Jack, credeai că te voi lăsa să pleci aşa uşor?   îmi spune el.

- Da.   răspund eu.

- Răspuns greşit! Vom merge ca băieții să ne relaxăm. Şi cum altfel, dacă nu la sala de jocuri?

- Sună bine, dar...

- Nici un dar, amice! Data trecută iar m-ai refuzat şi mi-ai promis că lăsăm pe altădată. Ghici ce, astăzi este acel "altădată"

- Păi, cred că nu ar strica să mergem puțin.

- Evident că nu! Vino!

Urcăm amândoi în maşină, eu la volan şi el lângă mine. Am pornit spre sala de jocuri cea mai apropiată şi cea care ne place nouă cel mai mult. Mă simțeam de parcă încă eram doi adolescenți.

Ajunşi acolo, am intrat în sala de jocuri. Diferite automate cu jocuri, unele cu mâncare nesănătoasă şi mulți alți jucători. Ne-am dus şi noi, fiecare la jocul care ne plăcea. Cel ales de mine era cu război. Trebuia pur şi simplu să îți omori duşmanii. Am luat în mâini puşca de jucărie care era conectată la acel automat, iar dacă apăsai pe trăgaci, în joc puteai împuşca.

Jocul începuse, iar eu eram ca un copil, un adolescent, concentrat şi atent la cei pe care trebuia să îi omor. Venise un duşman, l-am ochit şi împușcat. Venise altul, i-am făcut acelaşi lucru. Îi omoram, nu mai trăiau, pur şi simplu mă descărcam. Văzându-mi punctele şi puterea pe care o aveam în joc, am început să zâmbesc şi să fiu şi mai nemilos cu acele personaje fictive. Jocurile video, singurul loc legal unde poți ucide oameni stupizi.

Trecuse ceva timp, timp în care am uitat de Elena. M-am distrat împreună cu prietenul meu, chiar aveam nevoie de o mică deconectare de la lumea reală. Dar, totul a luat un sfârşit. Am urcat înapoi în maşină, singur, căci prietenul meu a vrut să meargă pe jos, cu toate că începuse o ploaie destul de urâtă.

Pe drum, m-am oprit la o alimentară. Aveam nevoie de nişte mâncare pentru acasă. Era aceeaşi alimentară la care am văzut-o pe Elena după mulți ani. Era aceeași vreme ploioasă ca în ziua aceea. Am coborât din maşină, cu umbrela protejându-mă de ploaie. Intrând în alimentară, am început să caut tot ce aveam nevoie.

Nu a durat mult să îmi fac cumpărăturile, pentru că nu aveam multe alimente. Când am ieşit din alimentară, cu plasele în mâini, am văzut aceeaşi umbrelă pe care am văzut-o în ziua în care am întâlnit-o din nou pe Elena. M-am îndreptat spre silueta de sub umbrelă.

- Elena?!   i-am spus eu numele.

Deodată, acea siluetă şi-a ridicat umbrelă uitându-se la mine. Era o femeie roşcată cu şuvițe blonde.

- Scuze, cred că mă confuzi.   îmi spune ea, cu o voce total diferită de a Elenei.

Mi s-a confirmat, nu era Elena. Avea aceeaşi umbrelă ca a ei, dar nu era ea.  Mi-am cerut scuze şi am urcat în maşină, pornind spre apartament.

Tot drumul nu am gândit şi nu am simțit nimic. Doar când am ajuns în apartament, am pus pungile undeva, m-am descălțat şi m-am așezat pe canapea. Mi-am pus mâinile pe față, oftând. Doamne, ce e cu mine? Sunt amnezic de o confund? Recunosc, îmi doream să fie ea, unde e ea? Ce ar fi dacă Elena este cea potrivită, iar eu aş lăsa-o să plece? Voi regreta toată viața mea.

" -Tati, ador această poveste, de fapt nu e poveste, este realitatea voastră!   îmi spune Carla, luându-mă în brațe.

- Mă bucur că îți place!   îi spun eu, îmbrățişând-o.

- Se vede că tu o iubeai şi încă o iubești mult pe mami.

- Tu şi mama ta formați inima mea întreagă, vă iubesc cel mai mult.

- Şi noi pe tine, tati. Dar, când o să vă sărutați. Mă refer în poveste.

- Toate la timpul lor, Carla. "