black sea || bts

01. Când tu ațipești

Fulgii mari și deși de nea nu aveau să se oprească din a acoperi pământul prea curând. Fiind singurii expuși la acel peisaj mirific, nici cei doi băieți nu scăpau de mânia unui mijloc al iernii. Alunecând din cauza tălpilor subțiri ai adidașilor, Taehyung și-a regăsit echilibrul, prefăcându-se că și-a rotit călcâiele pentru a se uita în spatele lor. Jimin observase acest lucru, sfârșind prin a chicoti la stângăcia cafeniului.

- Unde mergem? își reglă glasul Taehyung, trăgându-și nasul. Băiatul cu claia de păr blondă și umedă încerca să mențină aceeași pași cu cel alăturat, fiind totuși o mică și insesizabilă diferență de înălțime. Se impotmoli la un pas mai adânc în omătul de peste 10 centimetri, nereușind să se descurce pe cont propriu. Afișă o expresie inocentă, cu buzele rotunjite și sprâncenele ușor arcuite, fapt ce îl înmuiase pe Taehyung. Îi întinse una dintre palmele sale reci, drept suport pentru blond, micuțul încăpățânându-se. Trase cu mai multă putere piciorul, sfârșind ca acțiunea să fie prea bruscă pentru trupul său, fiind pe cale să cadă în zăpadă. Taehyung reuși să își înfășoare brațele de-a lungul taliei lui Jimin, poziționându-l cu ușurință pe propriile sale picioare.

- Ușor, micuțule, doar nu vrei să îți umezești hainele, ca după să răcești, surâse acesta, cu palmele de-a lungul brațului celui blondin. Jimin se retrase, privindu-l cu o ușoară indiferență. Până la urmă, își dorise să moară.

- Nu știu unde mergem, dar cert e că nu vreau acasă, rosti, pierzându-și privirea pe întreaga arie a pajiștii albite. Strălucirea omătului le irita vederile, simțul vizual obișnuindu-se cu ușurință asupra acestui detaliu nesemnificativ. Pustietate, agonie, disperare, singurătate. Taehyung îi întinse aceeași lamă împachetată din buzunarele treningului, atenția blondului fiind îndreptată asupra acestui lucru minuscul, în același timp periculos.

- Să mai încercăm o dată, propuse, ochii sticloși ai lui Jimin fixându-i expresia feței pasivă. Nu meritau să zâmbească.

Cuprinzând între degetele sale ușor vineții lama tăioasă, nescăpând-o din priviri, Jimin a poziționat-o de-a lungul beregatei sale. Cu pleoapele larg deschise și dinții înfipți în buza inferioară, trasă o linie adâncă ce îi înconjură întregul gât. Simțind o durere de nesuportat până în adâncul inimii, băiatul țipase, ecoul său acoperind întreaga pajiște înghețată. Cu rotiri continue a capului și pași opuși de locul unde se afla Taehyung, Jimin aruncă lama într-un loc unde nu o vor mai găsi, lacrimi încălzindu-i obrajii palizi. Taehyung nu înțelegea. Era uimit, dar și înspăimântat. Nici o urmă a unei răni, nici o picătură de sânge. Doar durere.

- Jimin, oprește-te! strigă după băiatul care se îndepărtase semnificativ, observând că la o distanță apropiată stătea la bază o groapă ce părea catastrofală. În inconștiența și panica ce i-a cuprins trupul, cel strigat își așeză palmele de-a lungul pielii gâtului, nefiind în stare să își lege propriile gânduri și emoții. Jimin! țipase din toată forța pe care o dispuneau plămânii, începând să alerge spre acesta cu palma îndreptată spre corpul ce avea să cadă în gol.

Alunecând pe gheața care înconjura groapa rotunjită, Taehyung îi scăpase palma printre degete, ultima priveliște a blondului fiind expresia înspăimântată a cafeniului cu care a sfârșit să împărtășească același destin. Căzând în genunchi, pe zăpada umedă și rece, Taehyung avea buzele întredeschise, aburi calzi părăsindu-i cavitatea bucală. Jimin era de negăsit, trupul său nevăzându-se printre fulgii care continuau să tot cadă.

Există reguli și dincolo de moarte?