black sea || bts

03. De la răsărit până la apus

Hoseok dansa. În timp ce privea în oglinda aburită, micul copil zâmbea în pași de dans. Era activitatea sa preferată din zi, voind ca acest vis să devină realitate. Ziua sa de naștere nu îl oprea din a-și satisface inima, muzica ce se derula în mintea sa fiind întreruptă de ușa larg deschisă.

- Hoseokkie, vrei ca mama să te ducă în parcul de distracții? îl întrebă cu zâmbetul întipărit pe chip cât mai larg posibil, la vederea mamei sale, micuțul acceptând imediat.

- Vreau să mă dau în căluți, să mănânc vată de zahăr și să îmi cumperi tort aniversar, mami! i se confesase mamei sale, care îl ținea strâns de mână în drumul lor. Ajunși la destinație, în fața caruselului plin de copii gălăgioși, femeia se ghemui, pentru a fi la același nivel cu unicul ei fiu.

- Hoseokkie, cât timp mama îți va pregăti o surpriză, tu ține-ți palmele la ochi și numără până la 100. Voi fi cu siguranță înapoi, înainte să termini, îl îndemnă cu ochi sticloși, băiatul luând acest amănunt drept emoțiile mamei sale. Cât timp femeia îi dezmierda chipul și îi aranja mai bine șapca pe cap, Hoseok ascultase de ea, închizându-și ochii entuziasmat.

Văzând că acest plan nu avea să dea greș, femeia se îndepărtă cu pași mari de copilul ce a dat naștere în urmă cu 6 ani, lăsându-l singur, printre mulțimea de oameni necunoscuți.

Ridicându-se de pe obiectul în care și-a odihnit trupul tot acel timp, Hoseok se uita pierdut de-a lungul încăperii unde se afla, pufnind la conștientizarea realității. Aceeași durere persistând în sufletul tău, ochii i s-au închis involuntar, roșcatul așezându-și palmele pe chipul palid și lipsit de expresivitate. Analizând întreaga evoluție a terapiei, doctorul ce îl avea în grijă a închis dosarul cu detaliile trecutului acestuia, așteptând. Nu îl văzuse de mult timp descărcându-se, Hoseok alegând de fiecare dată să își înghită lacrimile.

- Îmi voi asuma riscul și îți voi elimina medicamentele de pe această lună, pentru a te vindeca mai repede, fără să devii dependent de ele.

- Le voi lua în continuare! se împotrivi pacientul, afișând două pupile injectate, fiind gata de a-și vărsa lacrimile. Nu trebuie să te ascult, Min Yoongi.

- Nu mă așteptam să o faci, i-o tăie, fixându-l cu privirea sa neimpresionată de astfel de împotriviri și negări continue. De aceea îți voi pune cămașa de forță.

Hoseok amuți. În tot timpul șederii sale cu doctorul albastru vopsit, acesta nu reacționase atât de impulsiv și mai ales, cu ceva care l-ar răni mai mult decât era în prezent. Încă de la început, și până astăzi, Yoongi a fost un simplu angajat al sanatoriului, fără să afișeze interes sau milă față de pacienții săi.

- Ești sigur că acest lucru îl va ajuta să uite? îl întrebă unul dintre alți doctori ai spitalului, Yoongi afișând pe ecranul monitorului filmarea cu reacțiile pacientului său. Se împotrivea la propria vindecare, înrăutățind lucrurile. Atât pentru el, cât și pentru Yoongi.

- Pastilele alea îi erau pansament pentru o scurtă perioadă de timp. Pe lângă că le consuma frecvent, îi manipula și pe ceilalți să le înghită. Ai uitat câte dezintoxicări am avut din cauza supradozelor luate? rosti toate acestea fără a-i adresa o singură privire lui Jin, cel brunet fiind conștient de reacțiile necontrolabile ale unor persoane cu dizabilități mintale.

- Ai încercat zilele precedente să îl alini. Yoongi, încerci să îți iei rolul în serios? Sau te-ai gândit să fii în întregime doar un psihiatru? făcuse o glumă simplă, fără prea mult haz, pentru a destinde atmosfera tensionantă. În schimb, Jin fu luat cu asalt de o uimire compătimitoare, pe neașteptate cel cu claia albastră așezându-și una dintre palme pe chip, acoperindu-l întru-totul. Picături sărate de apă se prelingeau pe obrajii retrași ai doctorului, voind să judece doar rațiunea situația roșcatului.

- Hoseok e cel mai pierdut pacient din acest spital, hyung. Seokjin, ajută-mă să îl vindec până nu se sinucide, nu știu ce să mai fac..., i se confesă partenerului său, lăsându-și bărbia ascuțită în piept pentru a-și reveni în simțiri.

Brunetul avea buzele întredeschise, pentru întâia oară în acei ani pierduți în ospiciu Yoongi adresându-i-se ca unui frate mai mare. Nu putea să se bucure de acest aspect, căci amândoi s-au izolat de lumea exterioară, alegând să facă parte din acest joc al morții. Ambii aveau de asemenea probleme care duceau la dezechilibrarea mintală.

-----

Cu fiecare înaintare în zăpadă, pașii blondului se auzeau tot mai adânc, ignorând sentimentul de frig și de teamă. Frica de a fi singur. Jimin își îngustă privirea pentru a distinge silueta de după mormanele de omăt, crivățul făcând ca vântul să poarte fulgii de nea în toate colțurile plaiului necunoscut. Recunoscându-l pe cafeniul ce l-a purtat în gând drept o plăsmuire a minții sale, băiatul a început să alerge, cu toate că se împiedica și zăpada era un obstacol destul de greu de evitat. Ajuns la Taehyung în patru labe, genunchii fiindu-i uzi și podurile palmelor roșii, zâmbetul insesizabil îi dispăruse la vederea lichidului roșiatic ce pătase rotativ trupul aproape înghețat al băiatului din fața sa.

- Taehyung... Ce ai făcut în tot acest timp? îl întrebă cu lacrimi în ochi, știind foarte bine cum e să te afli în suferință. Intersectându-și privirile, cel menționat tremura sesizabil, având pielea tot mai albăstruie, buze mov și ochi lipsiți de vlagă. Totuși, zâmbi, voind să îi atingă degetele micuțului blondin.

- Am încercat să mă sinucid cu speranța că te voi regăsi..., șopti cu ultimele sale puteri, fiind recunoscător că nu va părăsi lumea de unul singur. Nu o recunoștea, însă Taehyung suferea în tăcere din cauza singurătății care îl înghițea în întuneric cu o mai multă determinare.

Auzind acestea, Jimin îi luase ambele palme ale cafeniului, începând să sufle aer cald asupra lor. Lacrimi cădeau involuntar pe degetele vineții ale tânărului, micuțul dorindu-și cu tot sufletul său distrus ca Taehyung să supraviețuiască acelui destin nemilos. Cafeniul își închise pleoapele, profitând din plin de sentimentul ce îl adusese într-o stare de inconștiență. Una foarte plăcută, încât nu mai dorea să se trezească vreodată.

- Taehyung, nu mă părăsi! rosti cu disperare, fără a mai sta pe gânduri, cuprinzându-i trupul în brațele sale slăbite.

Lipindu-i chipul obosit de umărul său tremurând, Taehyung lăsă în urma sa un ultim suspin, sfârșind ca Jimin să cadă în gol pe zăpada rece. Strânse în palmele lui micuțe stratul de omăt ce se risipea printre degetele-i, plângând din nou de unul singur, încercând să nege realitatea cu înverșunare.