black sea || bts

04. O decedare distractivă

Au existat întotdeauna basme nemuritoare. Neîncrederea renaște din cauza acestora.

Taehyung și-a strâns încheieturile la pieptul cu ridicări tot mai alerte din cauza crizei de plâns. Și-a privit rănile vizibile, cicatrici având să rămână imprimate fizic, cât și psihic. Greșise atât de amarnic că se născuse, căci astfel nu avea de ales decât să suporte costurile dincolo de viață.

- Cum ar trebui să procedez ca să ne întâlnim! strigase îndurerat, ignorând în totalitate locul care îi înconjura trupul, asemenea perechilor de ochi ce îl priveau ca pe un animal. De abia atunci când un palton i-a fost așezat cu fermitate pe umeri, cafeniul a putut realiza câtă mare nevoie avea de căldură și de adăpost.

- Nu plânge, e o zi rea. După toate acestea, viața va fi mai îngăduitoare cu tine, i se adresă un băiat străin, cu breton crescut în egalitate, nu haotic ca al său. Sunt Namjoon, ai încredere. Doar trebuie să plecăm de aici, îl îndemnase, ajutându-l să se ridice de pe asfaltul umed.

Îndepărtându-se de toate acele priviri ce îl săgetau cu asprime, de parcă le greșise personal, Taehyung aruncă o ultimă privire după umăr, fiind debusolat și cu mult prea confuz. Fără a analiza pașii pe care îi săvârșeau, pentru băiat sunetele au dispărut, aflându-se într-o bulă a sa întunecată, distras de la tot ceea ce îl înconjura.

Doar pentru că era pe punctul de a cade Taehyung a fost capabil să distingă două porți din fier larg deschise, împotmolindu-se la mijlocul traseului.

- S-a întâmplat ceva? îl întrebă Namjoon, privindu-l diferit. Ca și cum l-ar înțelege. Acesta negă.

- Mă numesc Taehyung. Kim Taehyung, spuse, Namjoon zâmbind. Punctele din obrajii acestuia l-au fermecat.

- Aș minți dacă aș spune că nu știam.

Fără a-i oferi oportunitatea de a-i adresa alte întrebări, din lipsă de timp, Namjoon îi apucase încheietura băiatului, începând să mărească pașii până în interiorul clădirii spațioase. Din punctul de vedere al lui Taehyung, locul în care pătrunse nu putea fi asemănat cu altceva decât cu o casă a groazei, având două variante: o mărcuță sau un orfelinat.

- Namjoon, de ce m-ai adus aici? voi să i se adreseze băiatului șaten, însă la rotirea călcâielor, Taehyung își confirmase că acesta dispăruse. Decizând că ar fi mai bine să îl caute decât să plece, ca oricare altă persoană curioasă, cafeniul s-a găsit singur, într-o instituție destul de mare pentru a se afla cu aproximație 500 de persoane.

Cu cât deschidea mai multe uși, Taehyung rămânea perplex, înspăimântându-se tot mai mult. Unele săli semănau cu cele de tortură fizică, gratiile și scaunele de forță confirmându-i acest aspect. Seringele și flacoanele de substanțe necunoscute nu erau doar împrăștiate pe podele, ci chiar și în rafturile în care își aveau locul. Chiuvetele erau înfundate, oglinzile sparte, iar unele uși zgâriate și rupte din balamale. Înghiți în sec. Își dorea să plece, dar sufletul său ardea în căutare de răspunsuri. În pașii săi lenți ajunsese la o ultimă ușă, de la un presupus ultim etaj, rămânând de analizat pentru o altă dată acoperișul și subsolurile. Chiar în momentul atingerii sale cu clanța ovală o palmă i-a fost așezată pe umărul stâng, tresărind puternic, făcându-și auzit țipătul ținut cu determinare în plămâni.

- Te-aș sfătui să nu deschizi ușa aia, îi spuse jucăuș băiatul care a reușit să îl sperie zdravăn, privirea acestuia contrazicându-se cu tonul cald al vocii. Dându-și seama că Taehyung era destul de înfricoșat încât să nu mai scoată vreo vorbă, roșcatul îi zâmbi cu gura până la urechi, acest lucru detensionându-l pe cafeniu.

- Scuze pentru asta... Doar că îmi caut prietenul..., încercă să își justifice acțiunile, neîncrezător de fapt căci privirea schimbătoare a străinului îl tot aducea în eroare.

- De ce ți-ai căuta prietenul aici? pufni în râs. Nimeni nu își dorește să se afle în locul ăsta, amice, chiar nici cei cu probleme mintale! mimă cu arătătorul spre propria tâmplă, Taehyung înțelegând, totuși luând cuvintele roșcatului drept răutate.

- Aș putea încerca să îți dau dreptate dacă mi-ai spune unde ne aflăm..., își folosi palmele pentru a-și demonstra confuzia și nevinovăția, glasul său gros părându-i-se fascinat celui cu păr asemenea focului.

- Hai mai bine să facem un joc, trase adânc aer în piept, luându-l pe Taehyung de după gât, înconjurându-i umerii. Îți dau câteva misiuni. Sunt atât de simple, nici nu știi când le vei finaliza, vorbi cu simplitate, atât de natural, încât ai fi zis că era la o emisiune televizată. Dacă te întorci cu ele terminate, îți spun unde suntem și de ce te afli și tu aici, cu mine!

Taehyung îi îndepărtă brațul străinului, repetându-și în minte că nu mai era un copil de grădiniță pentru a avea încredere în tot ceea ce vede sau aude. Va rămâne stăpân asupra situației și va pleca din acel loc cu umerii drepți, fără o mustrase de conștiință. Făcând contact vizual cu băiatul roșcat, fiind la baza scărilor și cu câțiva pași depărtare de balustradă, acesta rosti cu încredere:

- Nu am de gând să particip la jocul tău.

Iar Hoseok, așa-zisul roșcat din capitolele precedente ale destinului, își lăsă capul spre podea, râzând cu poftă. Taehyung nu va avea să plece fără să îi spună acestuia, într-o fracțiune de secundă băiatul dezvăluindu-și expresia feței mânioasă. Nu avu timp de gândire, căci Hoseok îl împinse atât de brutal încât trupul său căzuse inevitabil în gol, dincolo de acea balustradă care susținea scările.

- Ar trebui să mă recunoști, dar voi, cu pierderi de memorie, nu aveți de unde ști că sunt o persoană cam primejdioasă, rosti acesta cât timp cobora fiecare scară, până la trupul lui Taehyung aflat în suferință. Mă vei asculta, asta dacă nu vrei să chinui de unul singur.

Prelins pe întreaga podea rece, Taehyung scâncea din cauza durerii din jurul brațelor și a coloanei vertebrale, ochii-i roșii fiind acoperiți de claia sa de păr generoasă. Ridicându-și chipul pentru a putea distinge orice lucru i-ar fi în ajutor, îi observă silueta roșcatului, privindu-i reacțiile din poziție turcească.

- De ce nu mă omori? îl întrebă cu o urmă a unui pufnet, voind să îl provoace. Avea o vagă bănuială de pe urma experiențelor că astfel va putea să se teleporteze într-un alt loc.

- Unde ar mai fi distracția? rânji sadic.

În mintea lui Taehyung, aceste cuvinte îi făceau inima să plângă din cauza temerilor interioare: Oare ești bine?

Ca și cum întrebarea sa a fost auzită, Jimin privi în zare, fiind pregătit să îl găsească pe cafeniu pentru a face față acestui destin, împreună. Chiar de vor fi pe punctul de a muri cu adevărat.