Elijah

5. De ce nu vorbești?

5. De ce nu vorbești?

— Grăbește-te!

Mama mă privi insistent într-o dorință disperată de a se face auzită.

— Mă grăbesc! Spun în timp ce îmi iau în picioare ghetele joase. Ajută-mă!

Mă întorc cu spatele pentru ca ea să îmi poată ridica fermoarul rochiei.

— Fii mereu cu zâmbetul pe buze, mi-a cerut, fotografii sunt peste tot.

Am aprobat zâmbind, încercând să îmi ascund revolta și să o limitez la a se manifesta doar în interiorul meu. Știam că trebuie să fiu eu, veșnic zâmbind și cooperantă cu cei prezenți.

Au trecut câteva zile de la incidentul din Newy și părinții mei nu au aflat nimic. Brandon și prietenii lui au fost destul de drăguți. Nu am putut să îmi explic mie, darămite prietenilor mei care păreau indignați de buna mea cooperarea. Cel puțin Christopher era. Mi-am vârât mâinile în buzunarele rochiei și am pășit cu grație până în fața oglinzii. Mama mă urmă tăcută, așezând cu admirație mâinile fine cu degete lungi și subțiri pe umerii mei.

— Iubito, mă ajuți cu cravata? Tata intră în camera mea, alăturându-se portretului de familie. Sunteți superbe.

Din când în când putea fi un tată normal care își complimenta soția, conversa și era deschis. Mama zâmbea cel mai larg dinte noi toți, urmată de tata. Eu îmi privesc rochia bleumarin cu mulțumire. Nu îmi plăceau rochiile exagerat de mult, dar pe asta o apreciam.

— Lasă-mă să te ajut. Mama se răsuci și îl ajută cu nodul cravatei, după care îl sărută scurt și apăsat. Părul negru al tatei se cărunți ușor, dar era în continuare un bărbat elegant, carismatic și tânăr. Diferența dintre cei doi era de opt ani, dar abia dacă se observa.

Între mine și Christopher era doar un an. Nu mă încânta prea mult acest detaliu. Îmi plăcea Christopher, ba chiar îl iubeam, existau însă și nemulțumiri.

— Mergem? Mi-am luat telefonul și geanta. Tata mă ajută cu paltonul roșu. Mama ieși prima din cameră pentru a își strânge lucrurile. Vă aștept afară, am strigat pășind pe scări.

Tocul mic al ghetelor generau un sunet plăcut. Mi-am pus geanta pe un umăr, înaintând împotriva aerul rece de afară. Nu îmi plăcea iarna atât de tare, iubeam natura și peisajele, dar iarna era cutremurător de înghețată.

Am oftat. Expirația îmi deveni un nor de abur plăcut care se extindea în fața mea. Am zâmbit, privind strada. M-am oprit cu privirea pe el. Stătea la masa de sub stejar cu o cană aburindă și citea ceva. Mi-am mijit ochii, analizând lucrurile și am tras o concluzie.

Da, și că e vampir, dar nu era nici sănătos mental. Afară erau abia trei grade iar el, îmbrăcat într-un hanorac și pantaloni de casă, își bea cafeaua?

Și-a ridicat ochii din carte direct spre mine, ca și cum știa că sunt acolo. Zâmbetul uitat de pe chip păli sub atenta lui privire. M-am îndreptat spre el.

Bizar era că nu voiam să o fac, dar o făceam.

Inima îmi bătea tare și palmele îmi transpirau în buzunarele paltonului. Nodul din gât se mișca în voia respirației și îmi era foarte greu să gândesc logic. Tocmai de aceea mi-am dres glasul și l-am salutat.

— Nu e tocmai o decizie bună.

S-a încruntat ușor, privindu-mă de jos. Modul dulce în care buzele îi tremurau mi-a acaparat toată atenția.