Elijah

7. Primul sunet. Prima dorință

7. Primul sunet. Prima dorință

              M-am dat jos din pat, târându-mi picioarele până la fereastră. Pe balconul din fața casei se aflau umbre adânci și lumină. Mi-am frecat ochii obosită, încercând să mă concentrez. Elijah suflă din greu un fum gros care se înălța ușor. Fuma. Și o făcea exasperant de mult. Cu o mâna sprijinită de balcon, ușor aplecat în față, postura îmi părea mai degrabă rigidă și nu relaxată. Acum cât timp venise acasă? Am adormit destul de târziu, iar Nissanul lui nu era nicăieri și nu vorbeam despre o mașină pe care nu o puteai vedea. O vedeam din capătul străzii, nu îmi era greu să o fac de la zece metri distanță.

Am clătinat din cap, vrând să îl cert. Era atât de târziu... Am căutat prin cameră ceasul digital și după ce am concluzionat că este ora două, m-am dus spre dressing. Mi-am tras geaca de schi și încălțările de iarnă și am ieșit afară. Mergeam încet ca să nu trezesc pe nimeni. Pe mama în mod special care, după comportamentul meu vulnerabil, a depistat o problemă cu senzorii ei de mamă. Super-senzori.

I-am aruncat o privire imediat ce am intrat în raza sa vizuală. În seara aceasta era mai frig ca niciodată. Mult mai frig. Timpul nu se scurgea înainte, ci o făcea invers, iar zilele de iarnă erau atât de înghețate... Am inspirat aerul rece care mă rănea cu putere, apoi m-am așezat pe scaunul meu asemenea unui maratonist înfrânt.

Această seară părea să treacă mai greu ca niciodată. Se întâmpla ceva rău, iar timpul pedepsea asta cu o scurgere lentă și chinuitoare. Tot entuziasmul acumulat de peste zilele de tăcere se transforma într-o gaură neagră ce îmi absorbea sufletul, părticică cu părticică, fără a mai rămâne ceva în urmă decât un gol mare și o scuză.

Nu puteam să mai țin asta în mine.
Toată tăcerea începea să îmi facă rău. În interiorul meu existau bucăți de stele ascuțite care, în ploaia lor, îmi răneau ființa.

Mirosul rece îmi înțepa ochii mai tare decât o făceau lacrimile ce voiai să iasă.
Sunt zile și zile, dar zile mai rele sunt cele care ne fac vulnerabili și gata să explodăm – precum o bombă cu ceas – în mii de bucățele, de păreri și regrete. În acele zile este mai bine să taci.

De ce mă simțeam atâta de... singură?!

Pentru că m-am despărțit de Christopher în tăcerea asta sau pentru că, de acum trei zile, Alexis mă evita?
Și toate astea se întâmplau din cauza mea. Din cauza tăcerii?

Tăcerea este de multe feluri. Tăcerea vindecă. Tăcerea calmează. Tăcerea distruge. Depinde cui i-o atribui.

Am incercat să alung toate gândurile astea și să îmi încarc creierul cu detaliile serii.

Stelele de pe cer deveneau pale din cauza felinarelor ce înghițeau intimitatea serii. Luna începea să descrească, vrând să moară, să renască, să o ia de la zero. Crengile scoteau sunete schelete în bătaia lină a primăverii, etalând pentru ultimele dăți ramurile golașe ce aveau să fie adăpostite de frunze verzi și pline de viață.

Ușa de la intrare se închise cu zgomot. Pașii apăsați ai lui Elijah făceau pietrișul să  scrâșnească sub bocanci. Mi-am tras nasul încercând să alung dorința de a plânge. Nu am mai ieșit cu el în curte de rușine, pentru că el credea că eu sunt răspunzătoare bârfei cu vampiri. Un sunet înăbușit reverberă un moment la contactul cu suprafața rece a scaunului.

— Vreau să vorbesc, i-am cerut și mi-am mutat privirea spre el. Chipul schimonosit îmi transmitea atât de multe. Părea îngrijorat pentru mine și îl găseam într-o oarecare măsură rănit. Nu în adevăratul sens al cuvântului, dar starea mea îl preocupa. Chiar și superficial, el nu avea să îmi vorbească năpasta.