Annelisse,
Toate momentele pe care le-am petrecut împreuna au dat culoare zilelor mele.Doar ele mi-au mai rămas acum.Aș putea sa stau zile în șir gandindu-ma la acestea,si tot n-ar fi de ajuns.Fiecare secunda pe care am petrecut-o cu tine mi-a fost întiparita in suflet,întocmai ca ranile pe chipul meu.Dar amintirea casatoriei noastre...Amintirea noptii în care ne-am unit trup si suflet...Amintirea puritații tale...Cum crezi ca le-aș putea uita vreodata,Annelisse?Cum crezi ca aș putea da uitarii clipa în care am cunoscut sentimentul acela de beautitudine,pe care îl cunoști doar o dată în viață?Iar frumusețea ta...În acea zi,Annie,ai fost fiica Soarelui si a Lunii.Atunci te-am descoperit în toata splendoarea ta.Deși au trecut șapte ani,țin minte totul.Fiecare moment din ziua aceea,mi-a cusut sufletul cu mii de stele.Pentru ca tu erai si ești steaua mea...
Mai știi,Annelisse?Rochia pe care ai purtat-o,aparținuse bunicii mele.Fusese creata,în anii 40,de către Gerald Watelet,celebrul designer francez.Mama ți-o daruise,deoarece îți placuse atât de mult...M-am rugat săptămâni întregi de tine să-ti iei alta.Ai fi avut atâtea posibilități:,,Molly Boston”, ,,Badgley Mishka”, ,,Watelet”, ,,Monique Lhuillier”...Însă tu n-ai vrut,altele ar fi acceptat imediat.De parcă n-ar fi fost de ajuns,mi-ai dat încă un motiv ca sa-mi reamintesc cât ești de diferită.O,vai,dar rochia aceea,rochia aceea veche de 60 de ani,era creată pentru tine!Lunga,de catifea alba,cu falduri ce fosneau ușor în adierea vântului de vară.Razele soarelui se oglindeau în diamantele scumpe cu care era împodobită rochia.Lucianne îți fixase plastronul,o adevărată operă de artă,din aur filigranat,împletit cu mătase.O dantelă din fir de aur îți făcea o spumă scânteietoare în jurul umerilor goi,dând pielii tale o strălucire palidă,ca de porțelan transparent.Cu obrajii trandafirii,cu genele si sprâncenele întunecate,cu ochii mari,migdalati si întunecați ca fundul oceanului,cu parul tau negru ca abanosul,împletit într-o coada și împodobit cu cele mai rare perle,puteai fi asemuită cu o zână.O zână a mării ce așteaptă temătoare ca un muritor de rând să o ia forțat din lumea care i se cuvine.
Iar eu eram acel muritor,Annelisse.Te-am apucat de mână, simțind cum mâinile mele încep sa tremure.Ficare minut care trecea mi se părea a fi secol,iar drumul până la altar era ca drumul unui om prin veșnicie.;lung,anevoios,plin de obstacole.În fiecare secundă mă asteptam să te răsgândești.Cine ar fi vrut,Anne,sa fie căsătorit cu un olog,pe jumătate orb,cu arsuri oribile pe cea mai mare parte a corpului,si desfigurat?Îmi înțelegi frica?Ți-am șoptit asta,iar tu m-ai strâns mai tare de braț,ai zâmbit răutăcioasă și ai murmurat un,,prostuțule”.O,Doamne,Annelisse,cât te-am putut iubi în acel minut...
După ce procesiunea s-a terminat,și ne-am luat ,,la revedere”de la familiile noastre, am plecat la castelul familiei mele,în Florența.Locația aparținuse strabunicilor mei care,pe vremea aceea,erau cei mai bogati oameni din țară.Criza nu putuse sa-i afecteze afacerea lui grand-pere,ce era un respectat bancher. Străbunica,ce era profesoară de hindi,strânsese o avere frumușică dându-le meditații imigranților englezi ce voiau să plece în India.Când ai auzit astea,ai chicotic,spunând ca nu ți-ar fi păsat nici dacă te-aș fi dus undeva,la țară.O,Dumnezeule,te iubeam si te iubesc,Annie!Știu bine că te-am sărutat în acel moment...
După un zbor de zece ore,ajunsesem acasă,iubito.Era noapte,era noaptea nunții noastre.În noaptea aceea,iubirea noastră urma să fie materializată.Urma să fim un singur suflet și un singur trup.Dar,Annelisse...Inima-mi era grea,eram iritat,în pofida fericirii ce-o simțeam.În seara aia, trebuia să mă descopăr ție...Până acum evitasem cu orice preț,situațiile în care tu m-ai fi putut vedea așa cum sunt.Era de ajuns ca fusesei obligata să-mi privești chipul,dar acum trupul...Era prea mult,chiar și pentru cineva care știuse ca asta avea sa-i fie soarta.Tu știusei,Annelisse.Ai fi putut opri această grozăvie...cu prețul vieții mele...
Ai venit în camera noastră.Erai veselă, cu un zâmbet larg pe fața,deși în ochi ți se putea citi îngrijorarea.Te-ai schimbat într-o rochiță albă,cu imprimeuri florale,care-ți venea până la genunchi. Parul tau lung,ca pana corbului,și drept îți trecea de mijloc.Abia așteptam sa mă joc cu el...Erai atât de inocentă,iubito!Dar realitatea m-a izbit iar!Te-ai așezat lângă mine,cuibărindu-te la pieptul meu.Ți-am sărutat fiecare centrimentru al feței,ignorând micuța voce care îmi spunea că e de ajuns.,,Dar acum e soția mea” răspundeam eu în gând.Îți jur,Annelisse,dacă ai fi facut și cel mai mic gest de împotrivire,ți-aș fi redat libertatea ziua următoare...
În acea noaptea,privirea ta ce trebuia sa fie plină de scârbă,a fost plină de dragoste,iar corpul a tremurat de emoția iubirii alături de al meu...
Deși au trecut atâția ani,Annelisse,nimic nu s-a schimbat...
Al tău pentru totdeuna,
Ethan
CITEȘTI
Zece scrisori pentru tine
Short Story,,Ei doar au stele cu noroc,\ Si prigoniri de soarte"....
