Când jucăriile ies din cutie...

Infinitul începe cu o literă și o peniță...

Deși aș putea să filozofez despre infinit, universuri eterne și iubiri, din contră, efemere, despre misterele lumii și despre multele lucruri mult mai interesante și mai profunde decât o cameră goală, zac ca o caraghioasă abandonată de tine în fotoliul încă împregnat de căldura trupului tău și pe care încerc să o absorb dintr-o pornire neînțeleasă și ridicolă. Da, ridicolă! Aș putea fi oriunde în altă parte, dar eu stau aici, așteptându-te. O ieșire ar fi binevenită, întotdeauna rătăcirea fără sens printre trupuri de străini cu ale lor fețe noi, îmi aduce un sentiment de relaxare și reconectare la propriul sine. Te rog să nu-mi spui sarcastic că nu am unul. Oricine are! Și recunosc că sunt dependentă de căldura ta, de parcă nu sunt capabilă să generez una singură. Și mai am alte dependențe, care te vizează, dar pe care nu ți le spun încă... Încă...

Aș plânge lacrimi de cerneală, dacă aș știi că au vreun efect, dar cunoscându-te atât de bine, nu o fac. Privirea ta înghețată mă cutremură! La fel și chipul fără expresie, deși uneori e uimitor de cât de expresiv poți fi! E bizar cum în unele situații, ești ca o bucată de piatră pe care nu poți găsi nici o cută, alteori pare că sprâncenele tale vor să se îmbrățișeze, buzele să se lipească pe veșnicie, pomeții se ridică trufași, iar ochii au porți de sticlă.

Aș putea să zgârii pielea albă a fotoliului, până când te vei întoarce, dar nu mă mișc. Și nu pentru că știu că te-ar înfuria comportamentul meu pueril, ci pentru că sunt paralizată. De frica solitudinii. Am urât dintotdeauna singurătatea, dar tu mi-o servești ca felul principal. Ești cu toane. Și eu la fel. De la tine am învățat.

Și îți jur că aș fi mai îngăduitoare cu tine, dacă nu aș știi cât de mult mă urăști. Mă consideri începutul alienării, al privării de prieteni, al tristeței nemărginite care se eliberează ca eu să mă hrănesc cu ea și pentru a-mi asigura seva existenței mele. Dar nu sunt o călugăriță! Nu sunt atât de nemiloasă precum crezi, deși îți creez numeroase suferințe. Dar nu sunt singura. Asta trebuie să accepți, dacă vrei să mergi mai departe. Dacă mă vei găsi numai pe mine vinovată, nu vei reuși să te vindeci de proprii demoni, care dictează minții tale mai abitir decât mine. De fapt, eu nu dictez minții tale, eu sunt sclavul supus, deși din orgoliu și din neștiință, tu mă trasformi într-o regină, reproșându-mi: "Tu m-ai adus în starea asta! Tu îmi spui să stau treaz toată noaptea! Tu îmi alergi neuronii până când extenuați cad lați, la fel ca mine în așternut!" Și acestea sunt vorbe frumoase! De obicei, eu aud înjurături, chiar îmbrânceli și striviri de corpuri dure, precum masa din sufragerie. Atunci tac, deși în interiorul meu țip! De ce tac? Pentru că uneori te iubesc, chiar dacă alteori experimentez cea mai adâncă ură. Și tu cred că faci la fel cu mine! Da, tu încă mă urăști! Eu i-am înnebunit pe cei de dinaintea ta. La propriu! Eu i-am făcut să umble noaptea precum strigoii, fugind de lumina felinarelor. Să umble cu hainele ponosite și vechi, urmați îndeaproape, ca un câine credincios, de mirosul stătut al veșmintelor nespălate și aruncate pe trupuri ca pe niște ulici subțiri de gard nevopsit și șubred. Să vorbească vehement cu vocile din mințile lor. Să fie prada ușoară a gândurilor care le curentează creieri precum niște șobolani speriați de cutremur, alergând haotic pe podele. Să facă nopțile zile, iar zilele ore fără leac pentru mintea lor rătăcită. Să spună că ei sunt boemi, artiști, scriitori, neînțeleși de lumea prea superficială, prea mediocră. Să susțină sus și tare, aproape țipând că ei sunt geniile aduse pe pământ cu scopul de a-i scoate la lumină pe cei încă întunecați la minte. Să simtă cea mai aprigă deziluzie, a sinelui limitat de timp, spațiu, propria structură și să îmbrace pelerina cea mai grea: a tristeții. Dar nu eu i-am făcut așa! Erau deja! E posibil să fii accelerat, fără intenție, procesul degradării lor! A unora cel puțin... Dar am asistat și la ridicări din noroi și apoi zbor lin pe deasupra tuturor. Dar tu nu vrei să vezi asta! Eu sunt cauza nefericirii tale, deși nu eu te-am luat prima de mână. Tu ai venit, atingându-mă ca din greșeală cu degetele tale fierbinți. Cum poți să ignori o astfel de îmbrățișare? Caldă, ireal de diafană, care mă umplea de o stranie energie. Nu oboseam atâta timp cât nici tu nu oboseai! Eram unul și același! Eram eliberarea din lumea sinelui care devenea din ce în ce mai lipsită de soare. Eram rătăcirea furibundă din destinul monoton, care te omora cu fiecare clipă trecută. Eram o binevenită terapie de cumințire a balaurilor care dădeau foc și distrugeau tot în mintea ta. Și iubirea ta, chiar dacă nu era totală, mă satisfăcea. Încă o dată îți reamintesc că nu eu am strâns frustrări, neliniști, regrete... Nu am! Timpul a fost frumos... timpul e încă frumos între noi. Aș vrea să mă regăsești ca la început. Ca un fel de muză... o baghetă magică... Singura care putea fi suficient de fidelă gândurilor tale pentru a le transpune pe foi. Aud vocea ta, răsunând în cameră. Nu mă uit în jur, știu că nu ești, deși continui să îmi dictezi cu pasiune arzătoare. Am impresia că dacă nu o eliberezi te va ucide cu greutatea ei! Și tu la fel, căci vorbșeti rapid, aruncând toate cuvintele în prăpastia din afara buzelor. Inconștient, scrijelesc pe fotoliu. Nu mă miră apucătura mea. Sunt sclavul perfect, deși tu mă vezi regină...