Când jucăriile ies din cutie...

Perdeaua lunatică

În mijlocul nopții, când cerurile se deschid, iar umbrele coboară mai jos de morminte, când stele sunt de fapt luminile sufletelor care nu mai sunt în această lume prinsă la mijloc, când universul e răsturnat, iar noi de aici suntem de fapt puntea intermediară dintre rai și iad, acum, în mijlocul nopții, eu capăt puteri magice. Și pot fi zână, aducând o adiere de vânt răcoroasă în arșița verii ori pot fi o vrăjitoare, făcându-te să tremuri la o mișcare mai bruscă. Pot fi ce vreau eu, iar tu om fără minte vei simți cum sângele îți fuge haotic în corp, inima va dansa pe un suflu cu un ritm ciudat, iar creierul va capitula, dându-mi șansa de a mă juca în voie cu tine. Și am aceeași înfățișare! Numai măștile sunt diferite. Și am aceeași înfățișare, numai tu ai o mimică diferită! Am fost martora angoaselor tale, așa că știu pe ce buton să apăs! Îți cunosc în detaliu fricile, așa că iau forma lor. Îți simt neliniștile, care vibrează, făcându-mă să acționez! Tu mă provoci! Eu poate aș sta cuminte, atârnată de draperie, în cea mai plictisitoare variantă a vieții. Dar ai venit tu și ai trezit instincte pe care nu le intuiam: vreau să te posed!  Nu sunt o simplă perdea, sunt una lunatică! Vreau să te hăituiesc. Mă apropii de patul în care dormi, chiar dacă fereastra nu e deschisă și ar trebui să stau nemișcată ca până acum. Nu sunt o perdea oarecare, sunt una lunatică! Tresari brusc, ca de fiecare dată!    

- Iubite, a fost un simplu coșmar! - femeia te îmbrățișează și te sărută pe obraj. Simt sunetul buzelor lipite de pielea ta. Mă doare, mă înfierbântă, mă disperă, mă atrage. La fel cum o fac nopțile tale de dragoste. Vulgară dragoste, căci ești incapabil să iubești cu adevărat. Te-ai născut egoist și ai devenit narcisist ori pustiit, așa că cel mai probabil vei muri într-o aroganță stupidă, privind lumea din jur. Dar oare ce gust are sărutul tău? Asta nu pot știi. Nici când ai vărsat din greșeală suc pe mine nu am știut. Nici când mă arunci neglijent în mașina de spălat nu simt gustul detergentului. E singurul simț care îmi lipsește și care mă îndepărtează de tine. 

- Da...  - dar te uiți înspre mine. Acum sunt neclintită ca o veritabilă statuie. Încă îmi auzi șoaptele: "Te voi hăitui... "

- Vrei să-mi povestești?

- Nimic... Nimic... Un simplu vis! Numai că părea extrem de viu...

- Vrei un ceai?

- Nu... Hai la somn! 

Da, sunt confidenta involuntară după partidele de amor, mai ales când ele pleacă în grabă dimineața. Trebuie să ajungă la serviciu. Tu nu ai program: ești pictor. Vorbești cu voce tare convins că nimeni nu te aude. Dar dragule, casa are urechi și ochi! Mă dai cu degetele tale subțiri în părți, pentru a mângâia fereastra. Mă simt trădată, dar fereastra are ofertă mai bună: priveliștea minunată a orașului la picioarele căruia râul Charles se prelinge ca un orizont îndepărtat și subțire.  Privesc și eu și pentru o clipă uit de tine. 

- Shelly... - îmi întorc privirile către poza de pe somieră. Frumoasă femeie, despre care știu că a murit de mult, înainte de a veni eu în casa asta. Într-un accident stupid de mașină. De fapt, toate accidentele sunt stupide. Și dureroase! Cel puțin în prima clipă. Mi-ar fi plăcut să o cunosc. Trăsăturile ei armonioase, perfecte aproape, mă face să mă gândesc la ea ca la o persoană calmă, caldă, generoasă, iubitoare. Opusul tău. Și atunci ce a văzut la tine? Nu-mi spune că fizica a impus asta, contrastele nu se atrag! Mă foiesc! Sunt emoționată când mă gândesc la ea! Sesizezi mișcarea și te îndepărtezi. 

Dar noaptea următoare îți intru în mintea tulburată de alcool și mă înfrupt din gândurile tale: meschine, reci, iubitoare, lipsite de empatie, sensibile... umbrele tale sunt mai dense decât cele ale nopții.   

- Iubește-mă întocmai cum o iubești pe femeia ce stă lungită lângă tine goală! Atinge-mă și nu îmi da drumul! Eu sunt o himeră îndrăgostită de tine! Sunt obsesia din visele tale și cea care vrea să devină regina absolută a ta. Nu sunt o tirană! Ci doar cineva care odată, demult a iubit cu pasiune. Atâta pasiune încât a uitat și pe unde merge. De fapt, nu mergea, plutea... 

- Lasă-mă!

- Îmi pare rău! Nu pot face asta! 

- Îți ordon!

- Nu... Nu-mi cere să te las... Nu-mi cere, căci apoi tot tu vei regreta!

- Cine ești?

Tac

- Cine ești? 

- O fată care plutea...Plutea din prea multă dragoste! - te trezești din nou brusc, transpirat și respirând haotic. Acum patul e gol. Femeia de aseară nu a mai venit și în seara asta. 

Te ridici și după o scurtă incursiune la baie, te plimbi într-un du-te vino epuizant prin cameră. Nu te uiți înspre mine. Ți-e prea teamă. Conștient știi că e o nebunie, dar în afara legilor firești, tu știi că ai auzit vocea din mine, din perdeaua care stă agățată dreaptă ca un soldat, inertă ca o cârpă, lipsită de viață ca o femeie ștearsă. 

- Ce vrei de la mine? - continui să nu mă privești. Vocea ta nu mă sperie, deși e aproape țipătoare. 

Nu-ți răspund. Nu-mi place, când țipi la mine! Te las să te calmezi, retrăgându-mă în țesătura mea. E cald și primitor aici. Privesc către râul negru acum, luminat slab de stele și în care luna face o baie. Ce minunat e! 

Nu-mi place când pictezi. Atunci mă lași singură toată ziua... de fapt, pot fi și zile și apoi te întorci murdar de vopsea, abia trăgându-ți picioarele și picând ca o păpușă fără sfori în așternut. Acum tu mă sperii. Mi-e teamă să te și strig! Nu scot un sunet. Te las să dormi. Presupun că un suflet  artist are altă alcătuire, altfel nu îmi pot imagina cum poate să se supună inspirației ore în șir, de parcă nu-și mai aparține, ci acelei extravagante și absolute muze. Plastic, îmi imaginez niște bușteni care se mistuie la un foc lent. Sigur și lent... lent.. De parcă au la dispoziție ani întregi, care de fapt sunt iluzia unor clipe. Uneori mi se face milă de tine, alteori sunt mândră, însă în cele mai multe rânduri, nu înțeleg. Sunt o perdea pământeană, într-un anumit sens! Și mă simt singură... nu pot vorbi cu nimeni: podeaua, mobila, toate sunt reci! În cel mai clasic mod! Uneori cânt din cauza plictiselii și a urâtului. Aproape de fiecare dată reușesc să te aduc în cameră. Vii în grabă, privind confuz în jur. Oare îți place vocea mea?  

Să te hăituiesc! Ca o fantomă! Ca unui suflet pe care îl ții la pieptul prea mult, deși el trebuie să zburde spre alte universuri. Și acum porțile către acele universuri s-au închis. Iar eu am rămas pe afară. 

Apeși pe un buton cu disperare, iar combina slobozește vocea mea! Vocea mea? Plângi! De ce plângi? Aș vrea să vin să te îmbrățișez, dar ud și eu țesătura. Ce am făcut? Și apoi îmi aduc aminte de toate femeile care au făcut asta. Și nu vreau să fiu dintre ele... una dintre zecile cu care îți umpli timpul...  

Vii înspre mine și în graba de a te sprijini de pervaz, mă strivești și pe mine între perete și calorifer. Mă doare! Încetează! Furia ta e incontrolabilă și centralizată asupra mea subit. Mă smulgi de pe draperii și apoi mă smucești pe toate părțile cu degetele acelea delicate, care acum au o forță neobișnuită. Ca a unui monstru. 

- Încetează! - dar nu mă auzi, orbit și surzit de furie. Sunt neputincioasă, din ce în ce mai firavă. Din ce în ce mai firavă! Până la urmă, reușești... Reușești să mă frângi și în loc de piept e o gaură mare... Îmi poți strecura în voie palma... 

Simt dintr-o dată răcoare și umezeală, de parcă aș sta pe un asfalt ud. Dar eu sunt în interior, nu afară. Aud traficul în jurul meu atât de aproape de parcă nu ar fi fereastra închisă. Claxoane, aglomerație, lumini. Multe lumini. Dar eu vreau doar să plutesc... ca o perdea în vântul de primăvară, diafană și vaporoasă. Eu plutesc... la fel ca toate lucrurile din jur: mașini, ferestre, felinare, trecători... M-ai slobozit din corpul meu de perdea... Acum sunt doar lunatică... 

- Nu te voi uita pe veșnicie!

- Nici eu... ! - și plutesc spre centrul universului albastru și imaterial. 

by Georgiana Găbrian