Când jucăriile ies din cutie...

Nu sunt un accident, deși așa mi se spune de la naștere

Nu sunt un accident, deși așa mi se spune de la naștere. Nu sunt o întâmplare, ivită din hazard, deși așa mă tratezi. Sunt vie, am o minte care sângerează, infectă din cauza gândurilor pe care le închizi fără milă în mine, de parcă eu aș fi infinită. Și atunci când dau pe dinafară, mă lași să sângerez, fără să faci ceva, un cât de mic gest. Până la moarte! Dar eu nu însemn moarte, ci viață. Un strigăt disperat la viață. Și nu e vorba de a mea, ci de a ta! Evident, nu vrei să recunoști că nu poți striga singur, cu propria voce, ci trebuie să o fac eu în locul tău. Îți înțeleg orgoliul, căci și eu îl dețin. 

Și vin și psihologi să mă cerceteze, să înțeleagă apariția mea uimitoare și apoi să mă șteargă, prin metodele lor desuete și discuții lungi și cel mai adesea inutile. Dar eu nu pot fi ștearsă. Poate un pic, dar nu de tot. E simplu! Sunt ireversibilă, iar ei prea reci și nepricepuți în a citi sinele tău complicat.  Și vin și medici, care uneori vor să îmi curme existența. Dar eu sunt permanentă. Ca un tunel lung, rece, cu anumite zone fierbinți, plin de umbre și lumini, te duc dintr-o parte a sinelui spre cealaltă, dintr-o singură mișcare. Cazi în profunzimi pe care nu le-ai fi știut altfel, simți cum puroiul sentimental și mental se eliberează odată cu sângele ce alunecă timid pe încheietură. Nu te lăcomi. Nu elibera mai mult și mai repede!  

Și vin și alți curajoși să mă privească. Și se dau cu părerea. De parcă ar trebui să se dea cineva cu părerea. Dar asta nu îmi influențează cumva existența. Ei cred că da, eu spun că nu și mă închid în mine cu fiecare dorință a lor de a mă observa mai incisiv de fiecare dată. Nu înțeleg existența mea. Doar tu și eu o știm. Dar tu alegi să te prefaci că nici nu sunt aici, cu tine permanent, că nici măcar nu tu m-ai adus la viață, din vârf ascuțit și metalic de cuțit. Nu mă supără ignoranța ta. Ignoră-mă, deși nu așa mă vei șterge. Poate într-un final vei reuși să mă atenuezi fizic, dar ce faci cu cea mentală? Mă vei adânci, iar puterea mea va deveni infinită precum galaxia, care te va subjuga, făcându-te sclavul meu. Uneori, mi-e milă de tine, mai ales când simt lacrimile pe propria piele, picând în gol de la înălțimea ochilor plecați. Atunci mă determini să te îmbrățișez, deși știm amândoi că am una perfidă, care te va împinge încă un pas. Tu zici către moarte, eu îți spun că spre viață. Dar nu trebuie să fim în toate de acord. 

Îți simt singurătatea care îți locuiește în sine și pe care ți-l umple cu gheața nonexistenței. Dacă te simți atât de gol, înseamnă cu siguranță că de fapt nu mai exiști. Imposibil ca un om viu să se simtă astfel. E mort, iar ceilalți văd decât o hologramă. Dar îți spun un secret: existența mea o garantează și pe a ta. Nu pot apărea pe pielea unei stafii! Fiind un pic egoistă, îți spun să nu populezi pielea cu altele. Vreau spațiu! În plus, dacă sunt prea multe, șansele să devii o amintire sunt destul de mari. Ai grijă! Da, ești dependent de mine și pentru a te asigura că nu te-am abandonat și eu în singurătatea ta, mă mângâi, uneori. Ești atât de singur încât depinzi de o cicatrice. Eu sunt amica ta. Nu te condamn, nu te judec. În fond, e trupul tău, iar eu sunt un semn din jurnalul pe care îl ai expus vizibil pe piele. Dar nimeni nu îl vede cu adevărat. 

Îți știu lupta. Duci una zilnică, deși ceilalți nu o văd. Fugi de umbre, întunericul e mai acaparator decât solitudinea uneori. Sinele patinează pe golul înghețat, luminat de întuneric și înconjurat de singurătate. Le urăști pe amândouă, le trăiești cu ardoarea dată de ura nesfârșită. Le simți, le integrezi în fiecare bucățică până devin una cu tine. Intuiesc sub zâmbetul care stă săpat pe chip ca mine pe braț, tristețea care te macină și cu care cred că te-ai născut, dacă nu ai adoptat-o timpuriu. Prea timpuriu. 

Câteodată nu ai chef de nimic și ți-ai lăsa trupul undeva, pe margine de lume și ai pleca cu mintea în altă parte. Indiferent de unde te duce și ce îți arată. Nu e bine nici în mintea ta, care scormonește umbre și mai adânci, dar nici cu trupul tău nu te mândrești. Te întrebi deseori dacă nu cumva a fost eroare când ți s-a dat mintea și trupul acestea. Plictiseala ucide, tristețea la fel, dar singurătatea și teama de umbre le hrănește pe amândouă ca pe un bebeluș cu două mame. 

Plângi, lasă sinele să simtă exact cum vrea, sunt alături de tine. Chiar dacă nu mă vrei! Chiar dacă uneori mă îndepărtezi. Chiar dacă mă cauți speriat! Nu-ți fie teamă! Nu-ți fie rușine! Acceptă-te, căci numai așa o vei face și cu mine. Nu asculta de ei, tu singur poți să mă lași singură, fără să mai adaugi altele. Nimeni, în afară de tine, nu are puterea asta! Așa cum nimeni nu o are când e vorba de apariția mea. Fii tu stăpânul meu, nu invers. M-am născut să fiu sclavă! Nu inversa rolurile, căci poate pentru un timp voi știi ce să fac, măgulită în orgoliu în exces, dar după voi pierde controlul. Odată cu mine și tu! Iar asta înseamnă pericol pentru amândoi. Adu-ți aminte: eu nu pot trăi pe brațul unei stafii! 

Semnat: o cicatrice sângerândă de la încheietura mâinii tale!