Când jucăriile ies din cutie...

Când Frumoasa și Bestia sunt aceeași persoană

Am avut două căderi până la 30 de ani: una la 14 și una chiar la 30. Dacă prima a fost mai profundă, a doua a fost mai prelungită.

Prima a însemnat acutizarea sentimentului că sunt sigură în lumea aceasta și că nu aparțin familiei mele. Eram un extraterestru. Mă simțeam atât de incomod cu activitățile cu care le făceam, de în contra-timp cu ei, de pierdută într-o altă lume care nu era a lor și care nici măcar nu se intersecta cu a lor. Eram străină, deconectată în propria familie! Iar un gol ca o Sahara înghețată se întindea în sine. Gol de pustiu, gol de suferință a cărei cauză nu era una precisă, pentru că avea mai multe surse. Nu poți afla exact în ce cantitate un izvor aflat la kilometrii adâncime alimentează un râu. Și încercam cu disperare să ascund sentimentul sub în surâs. Dar niciodată nu am avut o mimică zâmbitoare. În schimb, am avut impresia că ochii mei purtau peste ei un văl de mister trist. Mă gândeam ce e în neregulă cu mine, plângând din cauza sentimentului de singurătate. Stăteam în întuneric, sperând că nimeni să nu se întrebe unde sunt, iar dacă se întreabă să nu vină. Nu aș fi știut să spun de ce. Mie care îmi era teamă de întuneric, stăteam în dormitorul întunecat. Dar umbrele erau pretutindeni. În mine, în exterior. Dar mai ales în mine. Și îmi acaparau mintea ca o pată de petrol un râu, ca una de sânge pielea, ca o termită ce mânâncă o frunză. Ce mai rămâne din frunză? Am urmărit cum mintea mi se făcea bucățele, fără să pot interveni. Eram atât de neputincioasă! E paralizantă ideea că sunt neputincioasă în fața unor situații, oameni, în fața mea... Și eram, cu vârf și cu îndesat. Și mai mult decât atât, mă ascundeam de toți. Mă miră și acum puterea mea de a disimula avută atunci. Dar cred că mintea încerca cu disperare să păstreze falsa impresia a normalului. Nimic nu s-a schimbat, deși totul se schimbase: gândurile mele, trăirile mele... Sentimentele de singurătate și de pustiu sufletesc au făcut ca gândurile sinucigașe ori altele care îmi semnalau o amenințare iminentă asupra familiei de care mă simțeam străină, să dețină controlul asupra mea... Aceeași neputință! Nu îmi mai controlam mintea, de parcă era a altcuiva, iar eu eram doar conectată la ea. Din nu știu ce motive. Bucățelele erau peste tot. Ce te aștepți după ce spargi o oglindă? Să mai fie la fel? Nu! Nici eu, dar nici nu îmi doream asta, ci doar să fiu din nou oglindă, fie ea și cu formă atipică. Sunt și acum! Și îmi era teamă de mine! Da, de propria persoană! Dar ideea de străin s-a propagat și asupra sinelui. Acesta a fost apogeul. Unde eram eu? În ce buclă a timpului? În ce infinit al universului? Cu siguranță nu eram pe Terra, într-o zi formal denumită de calendar. Eram nicăieri și pretutindeni. Eram în altă parte cu mintea decât unde îmi era trupul, iar scindarea se traducea fidel prin neputință, angoase, stări de anxietate, panică realmente. Mă surprindea sentimentul că pot umple o stea cu sinele meu exacerbat deschis și că nu pot face asta cu o clipă petrecut în viața asta terestră! De ce?

A doua nu a fost atât de zdruncinătoare, nu a cutremurat ca atunci adâncurile minții și ale sinului meu, dar a fost mult mai prelungită. Dacă prima s-a întins pe 3 luni, aceasta a fost aproape un an, cu schimbări bruște de stare. Sunt un fel de rollcoaster și mă joc cu mașinuțele după bunul plac. Cu entuziasm și energie excesivă urmate de stări de apatie și tristețe. Nu am fost la psiholog de teamă că ar trece pe foaie un diagnostic pe care îl analizez în cărți și filme: tulburare bipolară. Îmi era rușine. Senzația că nu mai eram eu a devenit din nou pregnantă. Dar cizelarea autocontrolului, cât și anii trecuți m-au ajutat să nu amplific intensitatea. A fost ca o muzică în surdină. Aceeași melodie, fără încetare! De dimineață, aveam încredere totală în forțele proprii, simțind că destinul meu e predestinat să fie unul măreț, iar noaptea mă prindea, plângând în baie, din cauza nesiguranței asupra propriului drum.

Ce să zic? Mă bucur că destinul nu ia în serios gândurile mele. Ar trebui nici eu. Și reușesc să o fac, dar când plictiseala și monotonia devin pete din ce în ce mai mari, mintea o ia din nou razna, sinele pare forma goală a unui fost lac. Și am fost atât de plină de apă și am fost atât de însetată de ea! Monotonia e un șarpe veninos. Ei spun că singurătatea. Nu și dacă înveți cum să o transformi în avantajul tău și înțelegi că vine dintr-o nevoie personală, nu din lipsa persoanelor din jurul tău sau din prezența lor absentă. Dar cu rutina nu poți face la fel, pentru că nu depinde de tine. Nu vine din interior ca singurătatea. Am fost mușcată de câteva ori, iar creierul meu, de fapt trupul tot a luptat ca un apucat împotriva veninului. A fost o sursă a căderilor mele. Poate fi exagerat, dar după ani întregi de program identic ființa mea toată a spus: nu mai pot! Cedez! E o piedică pe care uneori o trag prost, alături de celelalte: dezvăluirea sentimentelor indiferent de cum sunt ele (nici o Bestie nu e atât de înspăimântătoare și nici o Frumoasă nu e perfectă!), jocul sincer cu mine însumi, înțelegerea destinului meu și ajustarea lui, la nevoie... o listă ce se modifică permanent.

Alta ar fi dualitatea care mă posedă. Nu e invers! Și intensitatea e imensă, când cuvintele ce par banale, tonul vocilor, privirile care unora nu le spun nimic, mă aruncă într-o parte sau alta. Însă am impresia că dualitatea de care eu mă temeam și pe care încercam cu disperare să o țin sub un control forțat e de fapt apanajul oamenilor: sunt și Bestia, sunt și Frumoasa. Nici una nici, alta nu trebuie să mă rușineze, să mă facă să mă îndoiesc de mine, să mă urăsc ori să mă iubesc excesiv.

Viața m-a ales pe mine, iar eu pe ea! Și pentru a-mi împlini destinul pentru care am fost trimisă pe pământ, indiferent decât de măreț sau nu e, am nevoie să fiu cea mai bună varianta a mea. Și atunci asta înseamnă să fiu reflexia clară a Bestiei și a Frumoasei! Reflexia clară, sinceritatea fiind materialul din care e făcut oglinda. E important să fie de calitate, ca reflexia să fie perfectă.

Semnat: Pisica bipolară