Când jucăriile ies din cutie...

Mașinile nu sunt făcute să stea în parcare

Ci sunt pentru a merge de colo colo, încet sau rapid, pe autostrăzi ori drumuri pline de gropi. Ca și navele care nu sunt făcute să stea în port, ci pe ape, în larg. Ca și oamenii care sunt făcuți să trăiască, nu să moară înainte de vreme, înainte ca moartea să îi ia de mână și să le ceară să facă o plimbare eternă. 

Mașinile lăsate în parcare cu anii nu sunt decât mașini care și-au pierdut scopul creației și care așteaptă șoferul potrivit care să le scoată din aria respectivă și să le ducă din nou pe drum. Sunt triste, neîncrezătoare în forțele proprii, dornice și sperând într-o altă soartă. Cu disperare, cu abandonare, cu toată forța unei inimi frânte și minți blocate în nemișcare. 

Mașinile ce rulează încet, care par să se oprească, dar nu o fac. Merg cu încăpățânare cu credința că până la urmă vor ajunge la finiș. Nu le interesează, dacă sunt ultimile sau primele, competiția nu există pentru ele, ci doar călătoria în sine, peisajele pe care le văd, oamenii pe care îi privesc de la înălțimea geamului lor: unora le captează cu aviditate energia pozitivă, cu care vor să își încarce propriile baterii, altora le ignoră tristețea ori scârțâie din toate încheieturile lor metalice, când aud cântecul lacrimilor. 

Mașinile care efectiv mânâncă asfaltul. Vor să fie primele, vor să își atingă cu orice preț scopul lor, vor să vadă linia de finiș, nu le interesează ce este în jur, concentrate, până la obsesie de propria vocație. Sunt încrezătoare în sinele special, uneori trec limita și devin narcisiste și individualiste. Sunt admirate și invidiate, iar cuvintele pălesc prin uzanța lor cotidiană, lăsând un firicel firav de fum precum ele în urma lor. E efemer. Și ele! Dar au impresia că ele sunt cele mai importante de pe drum, ne mai văzând altele. Și poate uneori obosesc, dar nu își permit să se oprească. Ele trebuie să fugă, să subjuge kilometrii, să stăpânească asfaltul. Sunt neliniștite, sunt dinamice, sunt supuse unei energii pe care dacă nu o consumă, le va consuma ea pe ele. Nu e cale de mijloc! Traseul e o cursă. De raliuri! 

Altele fac oprire la stații și se încarcă cu proviziile de care au nevoie în călătorie. E esențial să rămână funcționale și să aibă combustibil. Au văzut atâtea părăsite pe marginea drumului încât nu vor să li se întâmple și lor. Sunt precaute. Unele prea precaute, staționând în benzinării ori service-uri cu ideea de a fi perfecte, încât le trece timpul. Timpul ca și la oameni, nu se mai întoarce. Vor să aibă faruri care să funcționeze la capacitate maximă pentru a le lumina drumul în nopțile lungi și întunecoase, vor să nu se audă nici un scârțâit ori vreun tremur metalic, care să le împiedice să își termine călătoria ori pur și simplu să le răpească plăcerea de a fi admirate de către trecători. O parte trăiesc din admirația celorlalți. A străinilor pe lângă care trec și pe care e posibil să nu îi revadă vreodată. Dar ce mai contează, când privirile furișe de admirație le umflă pielea de pe scaune și volan! Nu le interesează decât cum arată. Trebuie să aibă cele mai performante calculatoare de bord, cea mai fină și strălucitoare vopsea, cele mai futuriste forme. Sunt pentru plăcerea altora, nu pentru a lor. Ele nu trăiesc prin propria existență, ci prin a altora. 

În contrast, sunt cele care arată ca niște derăpănături, la care te aștepți să le cadă ușile la cea mai mică denivelare. Dar nu numai că rezistă, ci ajung și la finiș. Să nu mori de ciudă? Altele o fac... 

Nu sunt nici de marcă, nici nu am vreun blazon cunoscut, nu mă încadrez nici în cele mai rapide, nici în cele mai lente. Am perioade când accelerez ca o nebună, urmate de altele în care abia rulez. Mai lent ca un melc. Când tremur de teamă că voi rămâne fără resurse, înainte de a apuca să ajung la o benzinărie. Când fac scheme pe stradă entuziasmată de cine știe ce succes trecător. Dar cărămida pusă peste cărămidă face casa! Așa că știu că fiecare de pe acest drum a avut propriile pante și urcușuri, că a fugit să lasă umbrele în urmă, neștiind că acestea nu sunt în afară, ci stau comode pe bancheta din spate. A avut propriile momente în care credeau că sfârșitul e mult mai aproape decât inițial GPS-ul indica. Sau clipe când muzica umplea veselă orice ungher, iar centurile dansau hip-hop!  Am făcut deseori pană, am plâns cu lacrimi de ulei pe margine de drum, am fost îmbrățișată de altele pe care nu le cunoșteam, ori trasă de cele cu care călătorisem o bună bucată împreună. Drumul e un bun profesor. Îmi dă lecții numeroase, pe unele le ratez cu brio, pe altele le știu pe dinafară. 

Dar trebuie să țin minte adevărul conform căruia mașinile sunt făcute să ruleze. Mai merg un kilometru, care ajunge să adune alți metri, alți metri, până devin kilometri. Și mai trebuie să îmi reamintesc când călătoria mă acaparează prea mult, când asfaltul se umflă și devine singurul element de decor din fața mea, că echilibrul face parte din călătorie: să renasc cu răsăriturile și să adorm cu apusurile, să aud păsările cântând pe lângă mine, să văd lacurile care sclipesc în lumina caldă a lunii, să caut stelele pe cer și să mă las hipnotizată de vreun drum șerpuitor prin vreo vale care îmi taie respirația. Drumul  e complex, e diferit cu fiecare kilometru, e imprevizibil, dar eu nu sunt. Căci eu mă cunosc! Uneori mai descopăr câte un centimentru necunoscut, ascuns în tapițeria vreunui scaun sau în spatele oglinzii, dar am timp și dorința de a mă cerceta, știind că făcând asta voi reuși să mă controlez mai mult și voi fi mai pregătită pentru drum și obstacolele lui. Nu va fi un drum lin. Nu a fost nici până acum. Uneori va avea o prăpastie pe stânga, pe dreapta o pajiște plină de flori. Alteori, va fi doar o întindere de ceață, din care răsar ca în orice poveste, fantasme de care mă speriu. Mă simt anxioasă, dar mă gândesc să orice moment e trecător. Alteori, mă simt liniștită pe drumul meu, în care nu vreau să văd competiția. Decât cea cu mine. În cea mai mare parte mă simt paradoxal pregătită, știind experiența acumulată dată de kilometrii străbătuți, dar și neștiutoare. Dar ce mai contează roll coaster-ul acesta de emoții, când scopul e scris pe parbriz: mașinile sunt făcute să ruleze! 

Și asta fac și eu! Rulez! Rulez! Zi și noapte! Kilometru după kilometru! 

Semnat: mașinuța cu un foc de artificii sub capotă!