Când jucăriile ies din cutie...

Ce te pot eu învăța despre efemeritate?

Foarte multe, deși având în vedere umila mea condiție, nu prea mă bagi în seamă. Dar îți spun cu sinceritate, că o experimentez pe propria piele an de an, devenind o lecție pe care o învăț și o descopăr de fiecare dată mai plină de înțelesuri. 

Sunt un globuleț din bradul tău de Crăciun! Și stau câteva zile pe ram, în lumini sclipitoare, colorate, analizând chipurile pline de bucurie, simțind atingerile gingașe ale degetelor de copii, inspirând adânc parfumul bogat de portocală, cetină și cozonac și ascultând gândurile intime ale oamenilor:

- Adu-mi Moș Crăciune un iubit frumos, frumos! 

- Eee... de ce doar frumos? Dar frumusețea trece! - zic eu ascuns după crenguță

- Să aibă păr blond și cârlionțat ca un copilaș, ochi de topaz în soare, iar pielea albă ca neaua proaspăt așternută!

- Și?

- Să-mi taie respirația, Moșule!

- Și după aceea, ce se va întâmpla? - evident că sunt ignorat. 

Alteori, asist la confesiuni ca între prieteni:

- Da, am înșelat-o pe iubi a mea! 

- Și știe?

- O... nu, nu știe! Nici nu îi voi spune... A fost pasager... Nu am o amantă... 

- De ce o pasiune efemeră? - întrebare șoptită și retorică, stând nemișcat la locul meu

Sau:

- Promit că voi ține dietă anul viitor! - dar e o promisiune mai efemeră decât zborul limitat al fulgului din cerul înalt, uitată de îndată ce un platou de bunătăți e așezat pe măsuța de lângă brad

Copiii doar mai poartă eternitate în genele lor, dar de îndată ce vor trece clipele vor fi și ei efemeri. Acum îi urmăresc cum caută sub braduț, râzând! Oh! Râsetele lor se aud în rai ca niște clopoței! Iar puritatea lor ca neaua care nu a atins încă pământul strălucește mai tare pe obraji și în ochii lor de apă albastră decât o face orice luminiță din pom. 

În rest, efemerul e în orice. Ascuns sau evident! În primul rând, în propria existență. Eu trăiesc câteva zile pe an, apoi sunt vârât într-un sicriu de carton, unde mor până la anul. Nu mai am suflu, nici viață, ci inert stau ca orice obiect. În scurta mea existență, dar adorată, căci cui nu-i plac globulețele, văd efemeritatea luând mii de chipuri. Ah! Chipurile... ele sunt cea mai clară dovadă că totul e trecător. Cu orice clipă, efemerul lasă urme: un rid la colțul ochilor, o pată pe pielea impecabilă până mai ieri. Și în fiecare an, văd cum femeile se chinuie și mai mult să ascundă prezența ei, dar prima calitate a ei este ca e insistentă. Și apoi are și un pic de mârșăvie și ironie care explodează în urmele sale: luptă-te contra ei și va veni cu forțe duble! 

Dar nu doar trupurile sunt slugile perfecte, ci și sentimentele oamenilor care se schimbă mai repede și mai abitir decât ziua cu noaptea:

- Te iubesc, draga mea!

- Cât de mult? 

- Iubirea mea e mai mare decât distanța de la cer la pământ!

- Și eu te iubesc! 

- Ce frumoasă e brățara asta! De unde o ai?

-Mi-a dat-o un coleg... Știi a fost ziua mea... am primit multe cadouri!

- Dar... nu îmi place că ... nu mi se pare potrivit!

- Nu te supăra inutil! Ești gelos?

-Eu? Nu! Deloc! Dar mi se pare că exagerezi cu acest coleg...

- Nu îmi ține mie predici! Tu care îi face ochi dulci asistentei?

-  Uff! Oameni buni, cum era cu iubirea care e mai mare decât distanța de la ... cum era? A, da! Nu mai țineți minte!

O soartă și mai crudă o avem noi, obiectele. Suntem schimbate la cea mai mică uzură sau chiar fără să avem nimic, ci pentru că nu mai suntem la modă! Și atunci ajungem alături de alte obiecte prea iubite ieri, urâte astăzi, în lada care ne duce la gunoi! Eu am scăpat! Al patrulea an! Uneori memoria, mai ales a femeilor, nu e atât de scurtă și pentru că am "încărcătură" emoțională, tronez încă pe vreo crenguță de brad. Cine știe până când? Mă bucur însă de clipele mele și fac ghidușii printre acele pe care le trezesc din somnul lor letargic. Păi, cum altfel dacă tu ești obișnuit cu - 20 grade și te aduc, după ce îți taie orice conexiune la hrană, într-un mediu uscat, cu vreo 30 de grade pe plus? 

Efemere sunt amintirile, trăirile, clipele petrecute alături de cineva, pe care îl uităm voit sau pierzându-l în negura minții, prieteniile, iubirile... Iubirile sunt mai frivole ca niciodată! Și pretențioase! Nici nu știu care e mai schimbătoare: efemeritatea cu trena ei de uitare ori iubirea care subjugă sub vraja ei sufletele încă neștiutoare! Vor fi după... dar ce mai contează, căci vine efemeritatea și cu un glas mieros și suav te îndeamnă să uiți clipa de adineauri și să fugi la altă iubire, care te așteaptă nerăbdătoare. Chiar cred că le place să facă echipă și apoi să discute la o cafea de pulbere de aer cum au întins capcane și cum au prins muritorii în ele! Ca pe niște fiare prostuțe ori prea înfometate! Căci da, oamenii sunt înfometați de eternitate, dar caută paradoxal cele mai efemere trăiri în pasiuni de o săptămână, cugete care se scurtează la beție, cuvinte care scapă pe buze, fără să treacă prin filtrul minții, degete care ating fugitiv orice, de parcă în ele ar fi o grabă ancestrală. 

- Nu am timp!

- M-am plictisit!

- Dar nimic nu durează o veșnicie!

Cele mai auzitescuze ! 

Daca timpul trece, totul se modifică. Da, aceasta e una dintre legi, dar noi nu suntem guvernați doar de una singură! Așa cum nici prin minte nu trece doar un singur gând solitar, ori prin trup doar o picătură de sânge! 

Nu-i așa că și eu, un umil globuleț, te pot învăța câte ceva despre efemeritate? 

- Mărturisirea unui globuleț colorat -