Iubire Adevarată

4. Înapoi...

Îmi întind mâna,  obişnuită că în dreapta patului este noptiera. Dar îmi arunc mâna în gol.  Îmi deschid ochii,  văzând că mă aflu într-o casă străină. 
Pe uşă intră un băiat. 

-Neaţa!  Te-ai trezit? -întreabă el zâmbind

-Mda,  cine eşti? -spun ridicându-mă

-Calvin, Calvin Harris. 

-Julya,  încântată de cunoştinţă. -Spun eu

-Ţi-e foame?

-Ă,  puţin.

Îmi face semn să-l urmez.  Mă aşez la masă,  începând să  mănânc. 

-Câţi ani ai? -mă întreabă Calvin

-19, dar tu?

-21.

Mă uit la el cam ciudat.

-Stai  liniştită,  ne von înţelege.

Aveam câteva suspiciuni în privinţa lui,  însă am zis să mai aştept. 

Se făcu ora 12, el pleacă la propria sa firmă de haine. 
Eu rămân singură într-o casă necunoscută.  Parea că-i om de treabă şi bogat. 

Dorul de mamă mă stoarce de puteri. Gândindu-mă că ea mă caută cu sufletul la gură...  Mă decid să  îi scriu o scrisoare. 

"Dragă mamă,  eu sunt bine.  Am simţit nevoia să plec... Am motivele mele.  Ştiu că eşti mama mea şi  mă iubeşti,  dar ...am simţit că sunt neputincioasă.
     Te rog iartă-mă pentru ce am făcut. Sunt foarte bine,  am condiţii,  mă pot descurca. 

Te iubesc! 

Cu drag, Julya!"

Pun pixul pe masă,  bag scrisoarea în plic şi mă îndrept spre poştă. 
Pe drum,  văd garda regală.  Mă ascund după o casă  , aşteptând să plece. 

Am ieşit de acolo,  traversând strada.  Las scrisoarea  şi văd un  magazin. 
Intru să văd ce e pe acolo. 
Plimbându-mă printre rafturi,  aud cum un om ţipă la angajaţi.

-Imbecilelor!  Nu vă puteţi mişca mai  repede?!

Mă apropii şi îmi dau seama ca este chiar Calvin. Mă uit nedumerită la el.
Calvin se întoarce,  văzându-mă cum îl privesc.

-Tu ce vrei?  Ce te uiţi aşa? - ridase tonul la mine.
Îi dau o palmă şi ies din magazin. El mă urmează,  prinzandu-mi mâna.
Mă întoarce,  după care îmi sa o palmă de cad lată.  Simt cum picioarele lui,  ca un cuţit, mă loveau peste tot. 
Garda regală îl vede . Îl opreşte,  după care îl înfăţişează. Pe mine mă ridică de jos,  văzând că sunt eu,  mă duc la infirmerie , după  înapoi la castel.

Trezindu-mă,  mă văd înapoi în patul meu,  lângă  mine stătea mama.

-Oh,  în numele lui Dumnezeu,  te-ai trezit! -spune mama

Eu încerc să mă dezmorţesc.

-Cum ai putut?  Uite cum ai ajuns...

Începe lunga morală.

-Mamă,  tu nu vezi că nu vreau să vorbesc sldespre asta?  Încă ţi morţis să-mi explici.  Singură am învăţat asta,  nu trebuie să mă baţi la cap. - spun eu enervată de dureri

Mama iese din cameră.  Inspir uşor pentru a mă linişti. 

O foame mare se năpusti aspura mea.  O strig pe mama,  mu mă auzi.

- Syera !-Strig eu.

Nu răspunse,  însă,  în schimb intrase Alan.  Îi evit privirea.

-Ascultă,  Suera a fost concediată.  Eu îmi cer scuze pentru tot.  Am auzit ce ţi s-a întâmplat.

Nu îi răspunsesem.

-Nu ai de gând să continui aşa,  nu? -spuse deja enervat.

La fel,  nu i-am dat niciun răspuns. 

Mă smuci de mână.

-Auzi,  copilo! Ai mai multe figuri ca soră-mea! 

Deja mă enervasem.

-Tu crezi că rezolvi ceva?  Ah,  da ... Am pierdut copilul. -spun prefăcându-mă  indiferentă. 

Sufletul, mi se rupsese în mii de bucăţi.

Mă strânsese tare de mână.  Eu mi-o retrag.
Îmi strânge, tare, obrajii cu degetele.
Se apropie de mine,  eu îi feresc repede capul. 

- Nemernicule! -spun smulgându-i degetele de pe faţa mea.  Se împotriveşte şi mă sărută. 
Îl împing.  Se ridică şi mă priveşte scurt,  după care iese din cameră. 
Rasuflu nervoasă dând cu pumnii în pat. 
Eram plină de nervi. 
Încerc să  adorm,  însă sunt foarte încordată.

Într-un final adorm forţat.