Tu mă rănești II // Fata aia criticată

10.Dragă prietene,

"Viața e doar o călătorie! "

Perspectiva Roxanei :

Doamne , simt că drumul ține o viață.
M-am tot gândit ce o face ea acolo, în pădure?

Nu găsesc răspuns, dar cred că îl voi afla,  sper...

Ajunși în pădure ne dăm jos din mașini și înaintăm spre centru.

"Nu cred că e aici, își bate joc de noi." Spune Andrew.

"Andrew ,dacă nu îți ți gura aia proastă închisă,  ți-o cos!" Țipă Lucas.

Oare ce o fi pățit și ăsta? E mai nervos ca niciodată.

Toți ne oprim când auzim un țipăt. Ne uităm unul la altul , apoi o luăm la fugă spre sursa zgomotului.

Când ajungem , ne oprim din alergat și privim speriați spre Anne.

Stă ghemuită , cu capul pe genunchi și cu palmele în  jurul urechilor .

"Anne...?" Spun ușor și mă apropri.

Nu reacționează deloc, în schimb se strânge mai tare când pun mâna pe umărul ei.
Mă las pe vine și îi mângâi spatele.

E speriată. De ce? Ce a pățit?

"Ce ai pățit?" Întreb și de la ea primesc în răspuns doar un suspin . "Anne, vorbește cu mine , te rog..."

Atunci își ridică privirea la mine și mă ridic speriată , dând doi pași în spate .

"Ce ți s-a întâmplat ? Ce au pățit ochi tăi? " Întreb încă dând în spate de frică.

Avea ochii cu totul negri , fața palidă și abătută, buzele vineții și firișoare de sânge curgând încet pe frunte.
Se aproprie de mine , când întinde mâna țip și o lacrimă îmi cade pe obrazul încins.

Își lasă capul într-o parte , privind fix în ochii mei, fiind , într-un fel, confuză.

"Îți e frică de mine?" Tună vocea ei , auzindu-se în ecou.

Mă uit la ceilalți și îi văd speriați , plângând .

Îmi las privirea în pământ,  suspinând.
Într-o fracțiune de secundă e în fața mea, deja simțindu-i respirația pe fața mea.

Îmi fac curaj și îmi ridic privirea , uitându-mă fix în ochii ei.

M-am cutremurat. Se uita cu ură la mine . O ură de nici în fundul iadului nu ai vedea.

Îmi era frică, foarte frică.

"Nu ai răspuns!  Îți e frică de mine? " întreabă ea, vocea auzindu-se în întreaga pădure.

"Ăăă, Anne, asta nu e ști tu.
Nu îmi e frică de tine,  îmi e frică de ce ai devenit tu!" Spun și în clipa aia aș fi vrut să mă evapor.

Palma ei face contact cu obrazul meu.
Capul meu face o rotație și mâna se duce instinctiv la locul cu pricina , lacrimi curgând ca un râu ce se revarsă cu viteză .

Închid ochii și mă prăbușesc la pământ , imediat venind Vanessa lângă mine , îmbrățișându-mă.

"Pleacă!... te rog ." spun și o împing .

"Da , Vanessa, pleacă,  fi o laşă și lasă-ți prietena la nevoie." Spune Anne și se aproprie , ridicându-mă în picioare , apoi plecând .

O urmărim cu privirea până ajunge la o piatră,  pe care era așezată o carte .
Se uită la ea , apoi o pune la loc , privirea ei fiind ațintită pe Lucas.

Un urlet de lup se aude și pe deasupra noastră încep să zboare ciori, vântul bătând cu putere și nori negri apărând în câteva momente.

Tot peisajul era rupt , parcă dintr-un film de groază, la care fugi și te ascunzi sub pătură cu ursulețul preferat și țipând când auzi vântul de afară.

Ochii ei mi-au rămas întipăriți în minte .

O văd , dar nu o simt. Îmi e frică.

❕ Toate drepturile de autor sunt întrebuințate mie! ❕

Scuzați-mi greșelile gramaticale,  dar scriu doar când am timp.

Ne vedem la capitolul următor! ♡