Scriitorii Nu Știu Totul

Capitolul șaptesprezece - „Deschide-ți ochii"

capitolul șaptesprezece

Anna îmi trimise aseară un mesaj în care mă ruga să plecăm mai de dimineață pentru a putea avea după-amiaza liberă. Mi-a spus că tatăl ei o chemase în sfârșit să vorbească cu ea. Din câte îmi zisese înainte, el plecase cu o femeie și îi lăsase pe ea și pe Evan cu mama lor, singuri. Nu înțeleg ce ar vrea să vorbească cu ea, zău! Adică, dacă ar vrea să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat atunci, cu siguranță își pierde timpul... 

Ieri fugise efectiv de mine, Anna. Nu știu de ce am impresia că îmi ascunde ceva. Oare mă înșeală cu altcineva mai bun? N-am idee. Poate se întâmplă altceva. Poate pleacă... Nu, nu. Anna mi-a spus că va rămâne lângă mine mereu. 

Să sperăm doar că nu este ceva rău și că doar mi se pare. 

Odată ajuns în fața blocului îi trimit un mesaj că sunt acolo. Nu cred că mi-ar plăcea să urc din cauza privirii nenorocite a lui Evan. 

Îmi răspunde extrem de repede. Peste două minute o văd coborând, dar nu este singură. Un bărbat de vârstă mijlocie o însoțește. Are părul blond și ochi albaștri ca ai Annei. Înghit în sec când realizez că probabil este tatăl ei. Acum înțeleg de unde moștenește trăsăturile așa de fine și bine conturate. Și, de asemenea, înțeleg și de unde are Evan privirea de gheață. 

― Bună, zice ea când mă vede. Ă, el este tata. 

Bărbatul blond se îndreaptă către mine și își întinde mâna în față. 

― Rian Steeve, încântat. 

Îi prind mâna înapoi și i-o strâng ferm. 

― Zayn Malik, plăcerea e de partea mea. 

Dacă tata mă învățase pe mine ceva era faptul că atunci când dai mâna cu cineva trebuie să fii încrezător în tine și să i-o strângi cu putere. Asta îi arată respectivului că nu ești oricine și că e cam dificil să câștige dezbateri sau orice altceva cu tine. 

― Tata a vrut să ne însoțească cât timp ducem manuscrisul, este o problemă? întreabă Anna. Clatin din cap și arăt spre mașina domnului Clayton. Îi sunt profund recunoscător că mi-o împrumută întotdeauna. Probabil că nu este așa de supărat pe mine. 

― Frumoasă mașină, comentează Rian. Nu știu de ce, dar nu cred că era un comentariu sarcastic ci unul plin de admirație. Mașina este un Cadillac bine îngrijit, nedecapotabil, din nefericire. Anna niciodată nu a apreciat autovehiculele, mă bucur că tu o faci, continuă el. Îmi privesc iubita și văd cum privește spre pământ. Și azi se comportă ciudat. 

― Poate că mașinile nu o pasionează, dau eu din umeri. Văd că ea se uită înduioșător la mine; pariez că știe că încerc să-i iau apărarea în fața bărbatului ăsta ciudat de aspru. 

― Atunci ce pasiuni are? 

― Actoria, îi răspund imediat. Rian începe ușor-ușor să mă calce pe coadă. 

Pufnește așa de tare încât efectiv tresar. Intru în mașină, iar el stă pe locul pasagerului, lăsând-o pe Anna în spate. O rog, înainte să ajungem să scoată laptopul din geanta lui și să verifice înc-o dată, măcar o parte din manuscris. Trebuie să fie perfect. Tatăl Annei mă privește încruntat. 

― De ce o pui pe ea să corecteze? Nu ai putut face tu asta? 

Când deschid gura să spun ceva, Anna mi-o ia înainte.

― Manuscrisul trebuie verificat de mai multe ori, tată. Zayn a citit chestia asta de atâtea ori încât nici măcar nu-și va da seama dacă există anumite erori. E o chestie normală să verific și eu..