Scriitorii Nu Știu Totul

Capitolul cincisprezece - Pachet de nervi

CITIȚI NOTA DE LA SFÂRȘIT. E IMPORTANT. MULȚUMESC DE ÎNȚELEGERE. 

― Cincisprezece minute! urlu către toți actorii. Da, numai atât a mai rămas până ca domnul Small să înceapă să vorbească cu ceilalți oameni din sală, anunțându-i că a fost un an frumos și plin de roade etc. Din câte mi-a zis Anna, așa spune de fiecare dată: se prezintă, zâmbește timid, scapă microfonul din mâini, tușește, citește discursul de pe foaia sa ― care este aceeași încă de când a devenit directorul acestei instituții, sau ce naibii o fi ― și îi lasă pe ei să-și facă treaba. 

Derek vine la mine și îmi spune că toate luminile sunt poziționate cum trebuie, iar că Bob ― tipul-lumină, așa cum îi spune toată lumea ― este pregătit să facă totul să strălucească. OK, îmi place cum sună asta. 

Anna este undeva în spate, probabil se pregătește, nu am habar. Știu că mă rugase la început să nu primească un rol foarte important în piesă, pentru că nu este în stare să învețe foarte multe replici și s-ar pierde în gânduri... Am ascultat-o oricum, pentru că nu aveam chef să-mi înșire alte motive pentru care primirea unui rol important ar fi un lucru rău. 

Palmele îmi sunt extrem de transpirate. Simt cum vreau să-mi dau ochii peste cap pentru că sunt penibil. De ce aș avea emoții? Nu eu joc în fața sutelor de persoane care se află în sală. Nu. Sunt doar cel care a avut grijă ca toată chestia asta să iasă cât de cât bine ― o, și va ieși! Să sperăm...

― Zece minute! urlu din nou, atrăgând câteva priviri asupra mea. Mă uit mai atent spre public și-l văd pe Evan, zâmbind și făcându-mi semn că îmi păstrează un loc liber lângă el. Îi mulțumesc din priviri și merg în culise, unde o găsesc pe Anna, încercând să-și lege rochia neagră, la spate. Joacă rolul unei artiste depresive. Este destul de complicat, zău! Piesa asta are personaje de peste tot și, dacă este jucată cum trebuie, transmite o mulțime de sentimente. 

Anna are o frază importantă de zis, la sfârșit. Presupun că respectivele cuvinte vor face oamenii să înțeleagă mesajul: Dacă ai vreo pasiune, nu renunța niciodată la ea. 

― Hei, șoptesc, apropiindu-mă de ea. 

Se uită la mine disperată. Fermoarul rochiei nu se închide. O rog să se rotească, iar eu îl închid din câteva mișcări. Nu e chiar așa de dificil, dar trebuie să mai fie încă o persoană. 

― Mulțumesc. 

― Plăcerea mea, îi fac rapid cu ochiul. Văd că zâmbește și mă lovește ușor cu pumnul în piept. Vei fi cea mai tare, iubi. 

Se uită la teneșii ei negri, apoi mă privește din nou în ochi. De data asta, privirea este pătrunzătoare și aproape simt că mă ia cu leșin. Nu pot spune că este cea mai frumoasă fată de pe pământ, pentru că aș minți. Știu, sună urât, dar, nu am zis nici că este urâtă. Este perfectă pentru mine, pentru că eu o cunosc așa cum nimeni nu o face. 

― Chiar crezi asta? 

Aprob rapid din cap. 

― Desigur, doar știi cât de multă încredere am în tine. Replica pe care ți-am dat-o este decisivă pentru piesă: Dacă va ieși bine, sau nu. Sunt sută la sută sigur că o vei spune cum trebuie. Plus că sunt doar câteva cuvinte, nu ai cum să le uiți. 

Văd cum își dă ochii peste cap și jur că și eu aș face la fel. Zău, credeam că ceea ce tocmai îi spusesem va suna mai frumos, dar, evident că m-am înșelat. Ce iese din gura mea sună ca o tocană nenorocită. Mai bine tăceam și gata. 

― Dacă mai stau mult pe lângă tine, cu siguranță îmi voi uita singura și cea mai importantă replică. Pa! 

Mă uit extrem de confuz după trupul ei micuț care fuge departe de mine. Aud cum domnul Small ia microfonul și face o scurtă probă. Decid, așadar, să mă duc la locul pe care Evan mi-l ocupase.