Scriitorii Nu Știu Totul

Capitolul trei - O discuție cu prietenii mereu ajută

   Dau cu cârpa umedă pe tejghea, ochii închizându-se ușor. Nu trebuie să adormi, Zayn, îmi spun, dar degeaba. Mă așez pe scaun, iar capul îmi cade pur și simplu pe bucata de lemn. Starea de somnolență mă cuprinde repede, și simt cât de bine este să te odihnești. 

   Nu pot dormi de câteva zile încoace și chiar e un lucru enervant. Am cearcăne și le urăsc din tot sufletul. Mă fac să arăt și mai deplorabil decât sunt. 

   O bătaie puternică în lemn mă face să tresar. Îmi ridic privrea pentru a-mi vedea șeful, stând nervos în fața mea. M-am dat naibii.

   ― Zayn, de ce stai? Crezi că podelele se spală singure, iar clienții vor veni ei să-și pregătească mâncarea? Te asigur că nu. Așa că te rog frumos să îți miști fundul ăla și să muncești pentru că eu te plătesc ca să faci treabă, nu să dormi! 

   Mă încrunt, apoi mă ridic de pe scaun. Idiotul naibii... Cu cât mă plăteşte de are pretenţii ca eu să-i fac lună localul? Sunt nevoit, totuși, să fac asta pentru că mi-e frică. Dacă îi spun nemulțumirile mele, există posibilitatea să mă dea afară, iar acest lucru este ultimul pe care mi-l doresc. Nimeni nu angajează în zilele noastre foști scriitori. 

   Mopul stă proptit de perete. Mă duc încet spre el, apoi întind mâna pentru a-l lua. Nimic interesant, sincer ― mai ales pentru mine. Din nou, simt cum oboseala mă cuprinde, iar corpul îmi slăbește. Totuși, găsesc destulă putere ca să rămân în picioare. 

   Încep să mă plimb prin local, spălând podelele și cărând cu mine o găleată plină cu soluție și apă. Mă bucur că măcar brațele nu-mi sunt slăbănoage ― chiar aș fi avut nevoie de o pauză bine-meritată atunci. Oricum, pot spune că și acum am neapărată nevoie, dar nu o primesc. Mă încăpățânez întotdeauna și risc să leșin sau ceva asemănător. 

   Oricum, dau cu mopul în dorul lenii. Verific ceasul de pe perete și observ supărat că mai sunt cinci ore până la ora plecării. Dacă șeful m-ar lăsa să fac treaba din interior, atunci ziua mea ar fi mai bună cu cinci la sută față de zielele trecute. Cum am mai spus, mă simt slăbit, iar dacă cumva un nenorocit de camion încărcat cu marfă își face aparița, păi... m-am cam dat naibii.

    Megan, colega mea de serviciu, trece pe lângă mine cu o tavă plină de cafele în mână. Din câte pot vedea, am terminat de spălat podelele, iar tot ce-mi rămâne este să aștept ca ora pentru pauză să vină odată. M-am cam săturat de muncă, la propriu ― cam devreme să spun asta, dar tot ce îmi doresc acum e să am o pauză bine meritată.

   Nu, dacă nu voi mai munci, automat voi fi nevoit să fac altceva ca să mă întrețin și toți știm că m-aș arunca în brațele scrisului, chiar dacă mi-am promis să nu mai îmi folosesc imaginația în vreun fel. 

   E mai greu decât credeam că va fi. 

*

   ― Zayn, te caută cineva! țipă Megan din tocul ușii. Sunt în pauza de masă, din nefericire. Nu am ce mânca și e un pic deranjant. Măcar de aș putea vorbi cu cineva, mi s-ar mai duce puțin din nodul ăsta nenorocit din gât pe care îl am atunci când îmi văd colegii râzând și... mâncând. 

   Mă ridic repede de pe scaunul meu de la fereastră și simt cum sângele se mișcă și mai rapid prin corpul meu, iar încăperea începe să se învârtească. Mâna mea se prinde repede de un mâner al unui dulap, doar pentru a-mi recăpăta echilibrul. Am spus-o și o voi spune în continuare, urăsc să fiu slăbit. Mi-ar plăcea să fiu din nou cum am fost în trecut. Așa de puternic, așa de viu.