Scriitorii Nu Știu Totul

Capitolul treisprezece - Un vis, o speranță

PENTRU ÎNCEPUT, VĂ IMPLOR SĂ ASCULTAȚI MELODIA DE LA MEDIA CÂT TIMP CITIȚI. SE POTRIVEȘTE LA PERFECȚIE CU CE AM SCRIS. În al doilea rând, vĂ MULȚUMESC PENTRU CEI APROAPE 9000 DE CITITORI ȘI 800+ VOTURI, OMF

Am vorbit cu Anna acum o oră. Nu știu de ce, dar parcă aș suna-o să o întreb ce face și să-i zic că îmi este dor de ea. Încă nu-mi dau seama de ce nu i se păruse și ei, surpriza mea, ceva plăcut și se supărase în halul ăla. Încă nu-mi dau seama. Adică, fetelor le plac chestile spontane, nu? Știam că iubesc să fie surprinse, dar cu Anna nu e așa. Ea s-a bosumflat și toate cele... Uf, uneori mă enervează mult. 

E normal că am devenit dependent de ea? De tot ce înseamnă persoana sa? De zâmbetul și ochii ei albaștri? E normal? Probabil că este. Ne cunoaștem de aproximativ o lună ― nu chiar atât, poate mai puțin, nu știu... ― și simt că o cunosc de ani. Mi s-a destins așa cum nimeni nu o mai făcuse până la ea și pot spune că nici eu nu îmi țin gura când o simt lângă mine. Știu că mă înțelege și că m-ar ierta orice aș face ― chiar dacă nu credeam că va mai vorbi cu mine după incidentul de azi. 

Simt că suntem cuplul perfect. De fapt, o știu. Atunci când mă gândesc la ea, simt că sunt într-un alt loc, unul frumos. Ea este visul meu și tot ceea ce mi-am dorit până acum. Poate ceea ce tocmai gândesc este un lucru clișeic și vă spun ceva: aveți dreptate. Dau dovadă de romantismul acela incurabil pe care-l găsești peste tot. 

Încerc s-o țin la depărtare. Îmi este frică să nu o rănesc. Este o copilă ― din punct de vedere mental ― și simt că dacă o ating, ea se va sparge în mii și mii de bucățele, ca un geam lovit de o minge de fotbal. Oricât de bine l-ai lipi înapoi, tot nu va mai fi ca înainte. Știu că are încredere în mine și nu vreau ca acest dar pe care ea mi l-a oferit, să se ducă pe apa Sâmbetei doar pentru că sunt eu excitat sau ceva de genul. 

Iubesc când este lângă mine. Mă deconectez de tot ― înafară de teama aceasta incredibilă pe care o am pentru a nu o răni ― și în sfârșit simt că trăiesc. Anna e cea care-mi dă viață, numai prin cuvintele ei și felul ei timid de a fi, uneori, ușor pervers și îndrăznesc. Aceste stări pe care le avem ne condimentează ușor relația. 

Dac-aș pierde-o, nu știu ce m-aș face... Probabil i-aș cădea la genunchi și i-aș implora iertare, ca într-un film siropos de dragoste, dar să știți că nu-mi pasă. Nu-mi pasă pentru că e vorba de ea. De Anna. Cea care mă ține viu. Dacă nu ar fi vorbit cu tipul ăla în seara aia ― atunci când îi ceruse să-i recomande o carte ― probabil că acum nu aș mai fi cunoscut-o. Îmi place, totuși, să cred în destin, iar acesta cu siguranță ne-ar fi adus împreună într-un fel sau altul. Poate aș fi văzut-o pe stradă și mi s-ar fi pus pata pe ea, sau mai știu eu ce? 

Este o ființă perfectă. Când îi privesc ochii, văd cerul înstelat. Văd galaxiile. Văd fericirea. Văd tinerețea și fragilitatea de care dă dovadă. Mereu zâmbește, numai azi nu o mai făcuse și mă urăsc pentru asta. Mult de tot. 

Eu... O iubesc. Zău dacă mint! O iubesc până la stele și înapoi. Mi-aș dori să fie acum lângă mine, pe canapea. Apoi să-mi șoptească numele încetișor la ureche, anunțându-mă că e târziu și că trebuie să plece acasă. Aș opri-o și i-aș da un tricou de-al meu, doar pentru a mai rămâne cu singuraticul de mine. Aș duce-o la mine în pat și aș privi-o în timp ce doarme. Cine poate dormi când persoana pe care o iubești stă la centimetri depărtare de tine? Nimeni. 

Fără să vreau, privesc ceasul. Ora opt și nu am primit niciun semn de la ea. Interioru-mi este topit de tristețe și singurătate. Aș asculta muzica pe care ea mi-o recomandase, dar m-ar face să mă simt și mai prost. Ca un cățeluș, lăsat singur în stradă de către stăpânul său; căci asta sunt, un animal. Un animal care are un dresor. Învață lucrurile de bază și cele pe care respectivul i le arată. În rest, nu mai știe nimic.