Scriitorii Nu Știu Totul

Epilog

epilog

Deschid încetișor ochii și mă regăsesc într-o cameră de spital. Totul este extrem de curat și aerul tomnatic și rece mă face să dârdâi. Apăs pe un buton de lângă pat, iar o asistentă intră câteva secunde mai târziu. Nu știu ce s-a întâmplat și cum de am ajuns aici. Oare în ce dată suntem? 

― Domnule Malik, văd că v-ați trezit, îmi spune ea politicos. Aveți nevoie de ceva?

Aprob din cap, iar dânsa așteaptă un răspuns. Oare ce îmi trebuie mie acum? Iubire? Dragoste? Puțină fericire? Nu, Zayn. Cere-i ceva ce într-adevăr îți poate da. Nu o face să alerge după lucruri imaginare sau să creadă că ești nebun. OK, conștiință. Am nevoie de Anna. E plecată de mult timp și-mi lipsește. 

― În ce dată suntem azi?

Aceasta își verifică ceasul de pe încheietură. Nu pot să nu-i observ degetele delicate, date cu ojă roșie, frumoasă. Acest lucru o face să pară și mai tânără decât este. 

― Doi septembrie, domnule Malik. 

Au trecut numai două zile de la plecarea Annei și eu deja sunt în spital. Nu știu de ce aveam impresia că asta se va întâmpla, dar mă așteptam ca totul să fie mult mai târziu. Sunt atât de confuz. Cum am ajuns aici? Evident, s-a întâmplat ceva aseară. 

Simt o durere extrem de bizară în brațul stâng, iar asistenta îmi spune că cineva mă așteaptă în hol. Inima îmi saltă imediat în piept, totul pentru că am impresia că respectiva persoană este Anna. Nimeni altcineva. Totuși, dacă stau să mă gândesc logic, nu știu exact de unde ar fi putut ea să afle că sunt aici, având în vedere că nici măcar eu nu am vreo idee.

Sunt gata să încep să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine și cât de mult mi-a lipsit, chiar dacă au trecut câteva zile nenorocite, când amuțesc complet la vederea Jessei. Ce rahat caută ea aici? Nici măcar nu mă suportă. Dacă vrea să mă omoare acum, că nu mai am vlagă? Nu... Ușile sunt făcute din sticlă, toată lumea ar vedea-o. 

― Bună, Zayn, zice ea. Se apropie de patul meu și se așază pe un scaun pe care nu l-am văzut până acum. 

― Vă voi lăsa, zice asistenta și iese. 

Liniște. Simt că Jessa mă privește, dar eu îmi țin ochii închiși și respir greu. Nu o vreau pe lângă mine. Mai ales acum că sunt complet vulnerabil în fața ei. Nu credeam vreodată că m-ar putea vedea în asemenea hal. 

― Cum te simți? întreabă. Pare plictisită și obosită. Dau din umeri, iar brațul stâng mă anunță că nu mai trebuie vreodată să fac asta.

― De ce ai venit aici?

Aproape scuip cuvintele. Îmi întorc privirea spre ea și o văd, având un rânjet relaxat pe față. Mă întreb oare cu ce mă are la mână ― probabil că nu mă are, poate doar mi se pare, dar mă sperie. Mă încrunt către ea ca să pară că nici măcar nu-mi pasă dacă e aici. Să fiu sincer, totuși, sunt doar un pic curios, atâta tot. 

― Cred că vrei să știi de ce ești aici, am dreptate? mă întreabă ea. Ei bine, eu știu.

Fac ochii mari și parcă numai din priviri încerc s-o implor să-mi spună. Cum rahat știe ea de ce sunt aici, iar eu nu? Asta ridică câteva semne de întrebare. Adică, oricui i-ar ridica. Fix tipa care mă urăște de moarte știe de ce mă aflu într-un spital. 

― Da, ai. Îmi spui, te rog?

Își drege vocea, apoi mă privește. Ochii ei de un verde pătrunzător mă fixează și-mi aduc aminte de Anna. Obișnuia să se uite la mine în același fel, ori, doar mi se pare. Poate îmi e mie prea dor de ea și o tot asociez cu ceilalți, doar pentru a-i păstra imaginea vie în propria-mi minte. Da, probabil asta se întâmplă.