Durere mută

trei.

      Aștept ca Soraya să iasă din biroul meu și las tava pe blatul mat și închis la culare.

      — Deci, ce vrei? De ce ai venit?
Mă așez pe scaunul din piele și trag dosarul mai aproape de mine pentru a-l analiza mai bine.

      — Așa îți întâmpini tatăl?
Se răsucește spre mine, și ochii asemănători cu ai mei trimit săgeți spre mine. Dacă ar putea, m-ar sugruma doar așa...din priviri.

       — Lasă ironia și treci la subiect.
Mă abțin cât pot să nu îi spun numai vorbe grele, să îi spun că cineva a venit azi dimineață la noi la ușă. Dar mă abțin, indiferența doare cel mai tare.

      — La fel de arțăgoasă.
Clatină din cap și oftează, se așează pe scaunul din fața mea și își pune glezna piciorului drept pe genunchiul stâng. Costumul lui negru și cămașa albă îi scoate pielea bronzată în evidență.

      — La fel de ne interesant.
Continui să îl ignor, dar nu-i scap nici o mișcare.
Este imprevizibil, și nu pot să știu când mă trezesc cu mâinile lui în gâtul meu, nu că ar fii prima dată.

      — Nu am venit să mă cert cu tine, am nevoie de ajutorul tău.
Opa, domnul enervant și foarte răutăcios are nevoie de ajutorul meu? Cum de se întâmplă asta?

      — Nu sunt dispusă să te ajut. Acolo este ușa, la revedere.
Tresar când bate cu pumnul în masă și ceaiul sare din cană direct în tavă, noroc că a avut pe ce să pice, altfel toate foile erau acum ude și miroseau a fructe de pădure.

      — Nu mă provoca Mavi! Crede-mă, nu vrei să mă enervezi acum.
Îmi îndrept spatele și mă las rezemată de spătarul scaunului.

      — Bine, te ascult. Ce vrei?
Își reia poziția de relaxare și mă privește serios. Privirea lui ajunge până în adâncul sufletului meu rănit de el.
Încerc să rămân fermă și sigură pe mine. Să ignor toate gândurile pe care le am și îmi țipă în timpane să îi spun tot ce mă doare.

      — Pentru început o cafea.
Îl privesc sceptică și mă încrunt când realizez că el vorbește serios.  — Ce-i? Nu îți poți servi musafirul nici cu o cafea măcar? Așa de zgârcită să fi?
Iau telefonul din furcă și apăs prima tastă, îl duc la ureche și de cum aud glasul Sorayei încep și vorbesc.

      — Adu-mi o cafea amară în birou, te rog. Și cât mai repede.
Las telefonul înapoi și apelul se închide imediat.
Oftez și îi fac semn să vorbească. 
      — Te ascult. Despre ce este vorba?

Iau cana de ceai și sorb lichidul colorat și aromat să mă pot liniști.

      — Am intrat în...câteva probleme.
Nu mă mir, oare în ce probleme ai intrat.

      — Ce fel de probleme?
În acești trei ani de când am început să fac afaceri, am învățat să îmi controlez emoțiile și temerile. Tonul vocii și chiar și gesturile îmi sunt calculate. Dacă adversarul vede o mică ezitare în vocea ta, imediat poate sări la atac și impresia pe care o face despre tine, pică, instantaneu, odată cu afacerea.

      — Zilele astea va veni un Mexican la noi acasă și o să întrebe de mine, orice îți spune, orice îți promite. Nu îl crede! Este pe urmele mele de câteva luni și...
Deci..este adevărat ce a spus acel tip.

      — Prea târziu.
Se oprește din pălăvrăgit și se încruntă la mine.
Ușa se deschide după ce se aude ciocanitul în ea, și o văd pe Soraya cum îi așează ceașca de cafea în fața tatălui meu.  — Mulțumesc, te poți retrage.
Îmi împreunez degetele de la ambele mâini și mă trag cu scaunul de la birou mai aproape. Privirile noastre se duelează parcă între ele și îl văd că se ridică în picioare.