Durere mută

treisprezece.

      Drumul spre aeroport este destul de scurt, nici nu știu când portiera îmi este deschisă de către șofer.

    ― Domnișoară am ajuns.

      Îmi șterg lacrimile și inspir o gură mare de aer. Nimeni nu m-a sunat până acum, și nici nu cred că mă v-a mai suna. Ies din mașină în timp ce șoferul așteaptă cu micul bagaj în mână. Merg agale spre o poartă mică a aeroportului și văd că prin gardul de sârmă e un avion destul de mare, negru, gravat cu un scris auriu în limba rusă. Clar avionul ăsta este a lui Maleahi.

      Pășim în avion și sunt impresionată de cât de încăpător este pe dinăuntru. Culoarea albă a tapițeriei îți oferă o stare de liniște, ca și cum te-ai simți acasă.

      Mă așez pe un scaun mai îndepărtat și privesc pe micul geam lumea ce se grăbește ca să ajungă în locurile numai de ei știute.

      Închid ochii preț de câteva secunde înainte de a decola și oftez.

      În avion nu mai sunt decât pilotul și o femeie ce mă tot studiază destul de intens, de parcă aș avea ceva pe față.

      Tresar când telefonul începe să vibreze pe măsuța din fața mea.

      Bunicul, oare... este îngrijorat?

    ― Da?

Răspund și aștept ca să spună ceva, dar sunt luată prin surprindere când aud vocea Estherei, nu a bunicului.

    ― Mavi, de ce ai plecat așa repede de acasă? Unde ești?

    ― Esthera, ce s-a întâmplat? De ce m-ai sunat?

O aud plângând și încerc să înțeleg motivul.

    ― Mami plânge și se ceartă cu bunicul, eu am luat telefonul și te-am sunat ca să îți spun să vi acasă. Din cauza ta se ceartă?

Asta înseamnă că a aflat și bunicul ce a făcut și din ce cauză am plecat. Nici măcar nu îmi pare rău de ea.

    ― Nu știu de ce să ceartă, dar eu nu pot veni acasă o perioadă. Esthy, ascultă-mă, eu o să fiu plecată o vreme, stai cu bunicul. Da? O să te mai sun să îmi povestești ce ai făcut la școală. Scumpo, ai grijă, da?

Îmi șterg lacrimile și strâng din dinți atunci când o aud suspinând și plângând mai tare.

    ― Tu unde o să mergi? De ce nu pot să vin și eu?

    ― Trebuie să rămâi aici o perioadă, bine? Vei fi bine, acum mergi la bunicul și dă-i telefonul, vreau să vorbesc cu el.

Îmi șterg lacrimile de pe față și deschid ochii chiar atunci când văd că femeia pășește în încăpere.

    ― Domnișoară vă rog să închideți telefonul și să vă cuplați centura de siguranță, imediat vom decola.

Aprob și ridic degetul arătător, și mimând doar un minut. Cu zâmbetul ei idiot închide ușa după ea și aud vocea obosită a bunicului.

    ― Mavi? Unde ești? Mavi, vino acasă, nu o băga în seamă pe Loredana...

Îi opresc turuiala înainte să mai continue cu ideea de a mă întoarce acasă.

    ― Bunicule, ascultă-mă... nu am mult timp la dispoziție. Eu voi pleca din oraș o vreme, am nevoie ca să mă distanțez puțin de toată agitația asta. La firmă a rămas Soraya, te rog să mai rămâi în oraș până vin eu, nu o să stau mult. O să te mai sun, ai grijă de Esthera și te rog, ia-o de lângă acea femeie. Nu merită să aibă aceeași copilărie cum am avut-o eu.