Durere mută

șaisprezece.

Maleahi

      Stau rezemat de birou și o văd cum încearcă să spună ceva, dar nu îi iese.

Poate am luat-o prin surprindere, dar mai bine surprinsă și în siguranță decât cine știe cum ajunsă prin alte părți.

Dușmanii lui Aslan sunt peste tot, și toți știu că are, sau mă rog, a avut o familie. Nu pot risca să o văd prin mâinile vrunui mafiot, sau răscumpărător.

      ― De ce vrei să vi tocmai tu în oraș?

Bună întrebare, și ce să-i spun?

Mă apropii de ea și ajung în fața ferestrelor. Întotdeauna mi-au plăcut florile, dar niciodată nu aveam timp de ele. Până să se nască Manya, Ethel avea grijă de ele, trandafirii albi erau preferații ei, dar și cei sângerii. Avea o fixație, să aibă fel și fel de soiuri de flori în grădină și nu de puține ori când mergeam în vacanță, venea acasă cu câte cinci, șase soiuri de flori.

Scutur din cap alungând amintirile din cap și mă întorc brusc spre mica războinică din fața mea, și acum când mă gândesc că poate pune la punct pe oricine doar din cuvinte, chiar și pe mine. Încă mai mă gândesc cu cât curaj a venit aici, după ce a făcut.

      ― S-a întâmplat ceva, de ce mă privești așa?

Ținuta ei, într-adevăr este pentru sport. Un maiou în X și o pereche de colanți, nu prea sunt ok pentru vremea de aici. Nu este chiar atât de frig, dar nici foarte cald. Față de Chicago, vremea de aici este diferită.

     ― Merg eu cu tine la cumpărături, Irina nu știe atât de bine unele magazine. Te pot ajuta eu.

Își dă ochii peste cap și mă încrunt, am observat că o face destul de des atunci când nu îi convine ceva.

      ― Și? Mă duce acolo unde știe ea.

Își pune mâinile în sân și mă privește încruntată, este amuzantă. Dacă aș scoate acum chiar și cel mai mic sunet de chicot sau râs, clar o să văd stele verzi.

Îmi dreg glasul și mă îndrept spre birou.

      ― Am o ofertă, să-i spunem așa.

Iau loc pe scaunul negru și mă trag mai aproape de birou ca să pot face ce am de gând.

      ― Ce ofertă?

Este interesată, bun, asta este bine.

      ― Ia loc te rog.

Oftează și se apropie, își re-ocupă locul de mai devreme și mă privește plictisită.

Trebuie să îi și spun motivul pe care-l am de nu o pot lăsa singură, dar când o văd așa... îmi este puțin cam greu.

      ― Spui anul ăsta? Ce ofertă ai, uimește-mă!

O privesc atent cum își leagă șireturile mai bine la teniși și nu pot să nu observ cât de frumoasă este. Fără machiaj, fără haine sofisticate, doar ea, simplă și al naibii de atrăgătoare.

      ― Știu că nu o să-ți placă, dar mă asculți până la final.

Aprobă și îmi face semn din cap să încep.

      ― În loc să mergi tu la cumpărături, poate merge Anabel, secretara mea să îți ia tot ce ai nevoie. Iar tu o să vi cu mine în altă parte.

Are aceeași poziție, doar că privirea îi este încruntată.

      ― Nu știu cine este această Anabel, și nici măcar nu vreau să aflu. Și de ce să îmi cumpere altcineva haine? Maleahi ce se întâmplă, de ce nu pot ieșii afară? De ce ai reacționat așa de dimineață. Cine este afară de ești atât de speriat?