Suntem noi, cei care învățăm, scriem, tocim,
Cei care prin păduri de trunchiuri moarte bâjbâim,
Trunchiuri ca jaloane din cotoare de cărți vii
Făcute din lemn mort și seva celor mii
De penițe-ac de seringă-ce injectează-n vene
De trunchiuri de cărți sânge de călimară veche.
De miros de naftalină, de hârtie și cerneală,
Am adormit halucinând sub a miasmei palmă;
Transfuzii în a noastre capilare din creier
Ni s-au efectuat cu otrava dulce, albastră
A cunoștinței grele ce nu este a noastră.
Ne dăm a fi nobili cu albastrul cernelii,
Când defapt plebea n-are jar fără scânteie.
Ne este atât de frig în rațiunea pustie;
N-aveam jar pentru vatra noastrei gândiri,
Și nici cenușă pentru substanța cenușie.
Din cenușă să se nască păsări o mie,
Să ne poarte pe aripile succesului viitor,
Să-l merităm că știm a trăi, a gândi frumos.
Lumea e cu adevărat plină de culoare;
Va fi și pentru noi cei care respirăm lumină albă,
Lumina din care culorile lumii se dispersează
Prin prisma sufletului și a gândirii noastre frumoasă.
Deci...cerneala din a noastre vene nu-i musai să fie albastră,
Putem să ne scriem povestea cu orice culoare,
Atâta timp cât știm care ne-ar plăcea să fie a noastră.
CITEȘTI
Suntem iluzii vii dintr-o iluzie moartă
PuisiAș vrea să-mi expir viața într-un balon de sticlă, Și să-l pictez de-ndată cu versuri fără rimă, Și să îl sparg în cioburi de negre idealuri...
