14 Februarie 2018
Astazi e Valentines day, probabil cea mai stupida sărbătoare din lume, desi uneori ma gandesc ca poate atunci cand voi avea cu cine sa o sărbătoresc imi voi schimba radical parerea. Totusi, mi se pare o sărbătoare patetica, lipsită de semnificație. Cum ziua aceasta nu are nimic de oferit, revin la ziua in care l-am cunoscut pe el... Ziua in care m-am cunoscut pe mine, pe noi.
Totul a inceput acum 4 ani cand o zi obisnuita la ski, urma sa devină una dintre cele mai frumoase si semnificative zile din viata mea. Probabil atunci nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi ajunge aici. Eram cu familia mea la partie, si l-am intalnit pe el. Ai nostri au inceput sa vorbeasca si la fel si surorile noastre, iar noi stateam timizi deoparte, timp in care ceilalti se distrau de minune. Nu imi pot aminti daca in momentul in care l-am privit pentru prima oara in ochii aceia căprui, am simtit ceva deosebit, dar cu siguranta ceva s-a intamplat. Surorile noastre au devenit bff-uri, parintii nostri si ei au devenit foarte apropiati si începusem sa ne vedem tot mai des. Nu prea vorbeam cu el, dar imi dădusem seama ca simt ceva pentru el, din felul in care ne priveam fara sa ne vorbim, un sentiment pe care nu il mai întâlnisem niciodata, desi la cei 12 ani pe care ii aveam atunci nu prea intelegeam eu cum sta treaba. Dar acum inteleg perfect. Inteleg ca il vreau, ca am nevoie de el, si ca e tot ce mi-as putea dori. Mereu traiesc cu speranta ca intr-o zi, la momentul potrivit se va intampla. Ca intr-o zi va veni la mine si imi va mărturisi ca simte ceva pentru mine, dar aparent, ziua aceea inca nu si-a facut apariția in viata mea.
Si asa au trecut 4 ani, si nimic nu s-a schimbat. De fapt, daca o luam asa, s-au schimbat extraordinar de multe
lucruri, dar ceea ce simt pentru el a ramas la fel, ba chiar s-a intensificat.
Ceea ce e si mai rau, e faptul ca nu m-am atasat doar de el, ci de ei toti. Ii iubesc enorm, sunt parte din familia mea. Mia, sora lui Noah, imi era si mie ca o sora, pana sa se distanțeze de Emily. Dar pot spune ca inca suntem destul de apropiati cu toții, desi nu ne mai vedem chiar atat de des cum o faceam mai demult. Indra si Caleb imi sunt ca niste părinți, ma iubesc si sunt mereu atat de atenți cu mine, ii iubesc si eu enorm de mult, mai ales ca ma considera ca si copilul lor.
Stau si ma gandesc, din tot universul de ce a trebuit sa fie tocmai el? Si de ce a trebuit sa fie tocmai situatia asta? De ce nu pot sa am si eu un crush ca oricare alta fata, un baiat căruia ii poti scrie si poate căruia ii poti chiar mărturisi ceea ce simti fara frica de a distruge si alte relații si de a pierde si alte persoane importante? Uneori am impresia ca toate lucrurile complicate numai la mine se aduna.
Momentan astept. Nu fac nimic. Nici nu stiu ce ar trebui sa fac. Sa astept sa imi cada in brate si totul sa mearga perfect la nesfârșit? Neh, nu suna chiar conform planului vietii mele, sa fim serioși. Probabil ar trebui sa ma opresc din scris, si din a ma mai gandi la el si sa incerc sa trec peste asa cum mi-au spus toti fiindca nu am nicio sansa, dar eu sunt o încăpățânată care crede in miracole si care considera ca sperantele sunt cele care ne îndruma catre ele.
Poate ca toti aveau dreptate, poate ca sunt o ciudata, ca sper si visez mult prea mult la ceva ce stiu ca nu se va intampla niciodata, e ca si cum as astepta un vapor intr-un aeroport.
Trebuie sa trec peste. Stiu asta.
CITEȘTI
Din nou, noi
Narrativa generale"Viața mea pare ușoară din exterior, toți au impresia că sunt o persoană fericită, veselă mereu și că în viața mea nu se petrece nimic de care aș putea să mă plâng. Dar nu e chiar așa. Cu toții avem o poveste ascunsă. O poveste pe care nu o spunem...
