CALABASTIS - Secretele Adâncurilor

Infiltrarea

Bărbatul își impinge genunchiul în spatele meu și mă trântește pe podea. Firele de păr blond, încleiate de nisip și nămol cad într-o copertină în jurul feței mele, așa că ei nu-mi pot vedea rânjetul. Căzusem pe palmele deschise, inelee pe care le aveam pe degete făcuseră un clincăit când întâlnirea piatra podelei.

--Măria ta,am prins hoțul.

Vocea bărbatului bubuia din spatele meu. O mână mă prinde de păr și-mi trage capul pe spate. Destul cât să-l văd pe renumitul cap al rebeliunii. Rechinul.

--Așa se pare. Dar după cât timp? Un sfert din cuburi au fost luate.

--Dar am prins-o!

Mă scutură de cap, ca pe un câine de guler și-și ridică vocea bubuind. Pff. M-au prins? Aproape că m-am aruncat în brațele lui. Zei! Le durase atât de mult că și considerasem să mă predau numai să se termine tot carnavalul ăsta jenant.

Rechinul se ridică de pe scaunul său. Un fel de tron. De fapt chiar un tron. Suntem în fostul muzeu al Kavanului. Locul e plin de artefacte vechi. Scaunul ăla pe care Rechinul a ales să-și plământeze fundul era tronul primilor lideri ai insulei. Huh. Și-au făcut sediul taman în muzeu, de parcă nu sunt nu știu câte clădiri de piatră, în Portul Nou, ce doar așteaptă să fie jefuite.

--Lăsați-mă o oră cu ea și o să ne pună unde a vândut cuburile.

Dacă îmi dau ochii peste cap va părea că sunt pec ale să leșin, așa că mă abțin, desi mi-aș dori să nu-mi strângă chiar atât de tare părul. Aveam o durere de cap teribilă de azi dimineață, nu e nevoie să suplimenteze la ea.

--Ți-ai făcut treaba. Pășește înapoi.

Rechinul comandă apropiindu-se. Bărbatul mă eliberează, dar nu fără o ultimă mângâiere pe cap. Îmi văd un smoc de fire galbene între degetele sale. Ugh.

Mai întâi îi văd cizmele. Frumoase. Cusute cu ață din algele albastre! Oh, cât am stat să fac rost de fir de alge albastre! Îmi luase aproape o lună până găsisem pe cineva care măcar cultiva alge albastre, dar mite să și facă ață albastră din ele? Dar, mă îndepărtez prea mult de a subiect.

Rechinul se apleacă la nivelul meu. M-am tras în genunchi de pe podea. Încet, nu prea repede, mișcări destul de șente cât să nu trezească suspiciuni că nu aș fi flămândă sau în orice fel vulnerabilă. Joc un rol, aici.

--De ce ai furat de la mine, copilă?

Copilă? Sunt cu un an mai mica decât el!

Îmi las bărbia în piept și îmi scot buzele tremurânde înainte:

--Foame. Nu vreau să fac rău. Doar bani, pentru mâncare.

O spun în timp ce-mi ridic un degete murdar arătând spre gura întredeschisă. Mă felicit pe mine însumi pentru accentul gros.

--De unde ești?

Își așează brațele musculoase peste genunchi și mă privește cu ochi blânzi. Da, eu delfinul ce are nevoie de ajutor să se întoarcă în larg.Yelp,Yelp.

--De jos. Am plecat de acasă și am venit aici. Am auzit de lupte, dar dar chiar dacă mi-a fost frică a trebuit să vin.

Dă din cap, înțelegător. De parcă aude în fiecare zi povestea unei fete care a părăsit Adâncurile spre a veni în lumea de la Suprafață pentru că foamea era prea mare acolo jos. Din nou, nu-mi pot da ochii peste cap.

--Nu mă omorî!

Țip. Îmi și trag brațele peste față și tot tacâmul, mă și albesc de la presupusa spaimă.