CALABASTIS - Secretele Adâncurilor

sticla colorată care nu e un vitraliu

Ca în orice palat, patul era o scoică gigantică ornată cu perle și nisip sticlat, noduri de ceramică împletite în materiale ce dădea un luciu specific depinde de cum cădea lumina ce venea de la felinarele prostate în întreaga cameră.

Sebastian făcuse două ture prin cameră, dând din coadă din patru bătăi bune.

--Totul pare în ordine.

--Normal.

--Ar trebui să fii mai îngrijorată de atât.

--Nu-mi spune ce să fac.

Își mușcă buzele, concentrându-se pe un punct de undeva din spatele meu. Așa făcea când încerca să se calmeze. De parcă, aveam nevoie acum de un scandal de proporții.

--Nu da vina pe mine. Nu eu i-am pus să mă atace.

Pe drum am fost atacați de un grup, care nu păreau să-mi fie prea mari fani. Am suferit doar câteva zgârieturi. Sebastian era nervos pentru că cineva îndrăznise să-l atace. Avea o reputație de menținut. Era de temut, cum va apărea când se va afla că niște hoți au îndrăznit să-l atace pe un curent încă foarte circulat.

--Nu-ți face griji. Erau după mine. Tu erai din întâmplare. Putem spune că m-ai salvat?

Îmi aruncă fulgere din priviri. Îmi ridic brațele în aer.

--Dacă nu spui ce vrei, ieși din camera asta și lasă-mă să mă odihnesc.

Trebuia să mă pregătesc mintal pentru întâlnirea cu mama. Nu avea să fie una plăcută. Niciodată nu era.

--În unele momente, momente ca astea, regret că te-am cunoscut vreodată. Am fost atacați la drumul mare și tot ce crezi că mă interesează este imaginea mea? Pot să distrug cu explozive jumătate din palatul în care ne aflăm, într-o zi și ,,imaginea mea", așa cum îți place să o numești, nu va suferi nimic.

Wow, întotdeauna e bine de știut când împarți spațiul cu un megaloman care crede că deține în palmă un regat întreg.

--De ce pare cunoscut asta? Tot discursul cu puterea absolută-

Își strânse pumnii și coada îi plesni, valul format scutură tapițeria din solzi verzui.

--Nu încerca să mă compari cu tatăl tău.

Nu m-am putut abține, am aruncat o privire găurii care ducea afară din cameră. Dacă ne auzea cineva?!

--Ești atât de egoistă.

Gata, nu știu ce îl apucase dar nici nu aveam nervi pentru asta. Pur și simplu eram mult prea amorțită pentru astfel de declarații.

--Ieși!

Își scrâșni maxilarul, ochii îi prinseră un luciu ce-mi amintea de luna reflectată prin valurile de suprafață:

--Cu mare plăcere, dar nu până nu-mi termin ce am de zis.

--Vrei să ne batem? Abia am ieșit dintr-o luptă, dar mai am destulă energie păstrată pentru câțiva pumni bine plasați.

--Incredibil!

--Bine, am să ies eu, atunci.

Dar ca în orice ieșirea dramatică pe care o încercam, cineva a trebuit să intervină, să mi-o strice.

--oh, Cali, ce bine ne-am sincronizat!

Mama avea un zâmbet larg pe fața unsă cu alge, pentru a-i scoate mai puternic în vedere nuanța de verde marin pe care oricum, o purta natural. Fire rozali îi scăpau din coafura prinsă cu împletituri intricate în creștet. Avea o coroană subțire, dintr-un lanț de pietre de jad, un cadou special din partea împăratului, de pe pământ.

Doamnele care o însoțeau se aplecară cuviincios și trimiseră prin bătăi de cozi, unde de bună întâmpinare.

--Tocmai ce mă pregăteam să vin la tine!

Nu, doar nu voiam să știe că Sebastian era în spatele meu, având o întreagă criză de nervi pe subiectul personalității mele.

--Vreau să-mi văd micul... frate.

Asta a durut.

--Chiar așa?

--Haha, da!

Bine, poate că puțin am împins prea tare tonul entuziasmului. Nu trebuia să fiu la palat. Nu ar fi trebuit să vin. Nu știam clar ce căutam, ce m-a împins la o astfel de decizie, de fapt. Poate că era oboseala după o întreagă operațiune de distrugere a unei rebeliuni, poate era plictiseala per ansamblu care mă acapara. Da, aveam cazul lui Maa de rezolvat, practic, în teorie, lucrurile erau destul de simple și evidente.

Am rămas cu nimic ce să mă amuze. Eram în pană de drama, de ceva ce să mă facă să simt.

Așa că am acceptat invitația la celebrarea nașterii unui frate de care nu știam nimic, pentru că unde dacă nu la palat pot să dai de tot ce e mai dramatic în lumea asta. Se numește ,,Împărăția Adâncurilor" pentru un motiv.

--Cu cine vorbeai înainte? Se simțeau unde-

--Doamnă, mă bucur, ca întotdeauna, să vă revăd.

De undeva Sebastian apăruse și-și întinse mâna, prinzând-o pe cea a mamei, considerabil mai mica, dar nu mai puțin grațioasă, în comparație cu a lui.

--Ohh,

Zâmbi cu roșeață în obraji, un efect ce avea rezultat în a-I accentua trăsăturile parcă sculptate în sticlă. Ugh, era oribil, nici nu mă puteam uita.

--Agasi, nu te așteptam atât de repede.

Îi arunc o privier lui Sebastian din colțul ochiului, consoarta scose armura de greutate, strigându-l după titulatură. Mă luase prin surprindere noua atitudine arătată, ultima data când am trait în palat, părinții erau prea nerăbdători în a mi-l băga pe gât, iar acum?

Ce a făcut cât timp eu am lipsit?

--Trebuia să mă anunț?

Ohh!

--Împăratul știe de prezența dumneavoastră?

--Doamna mea, nu vă îngrijiți. Împărăteasa știe.

Mai era atât de puțin și puteam simți bule ieșind din apa brusc înfierbântată de energiile ce se frecau în aer. Se pare că nici eu și nici consoarta nu câștigasem prea multe favoruri în ochii lui Sebastian.

--dacă mă scuzați-

Îi făcu semn mamei. Consoarta se dădu la o parte, după o ce a bătut pe loc apa pentru mai multe momente. Îl privi înotând printre coloane, spre străfundurile palatului.

--Super, deci mergem, acum? Să-mi văd fratele?

--Ah, da...

Consoarta încuviință, încolăcindu-și un braț în jurul meu.

--Nu te-am mai văzut de atât de mult timp, Cali. Mi-ai lipsit.

//04.06.2020; 14:07//