CALABASTIS - Secretele Adâncurilor

Venin picurat

Ai spune că o duc destul de ușor.
Mi-am terminat treaba pe uscat mai repede decât aveam termenul limită.

Mai avusesem o lună la dispoziție să opresc rebelii din a face un grătar din întreaga insulă. Dacă aș fi trăit altă viață, m-aș fi bucurat de luna asta ca de o vacanță plătită, însă văzând că nu trăiesc în basme, după calculele cele mai simple, lucrurile stăteau cam așa: două zile până Sebastian ajungea la curte cu o parte din prizonieri; alte două până ce întăriri soseaua și puneau mâna pe insulă. 

Termenul oficial era de ,,supraveghere"; zei ferească ca Împărăția adâncurilor să cucerească porțiuni de pe uscat. De parcă singura modalitatea de a cuceri un teritoriu era prin a-l declara al tău.

În fine, ceea ce era clar era că nu mai puteam zăbovi pe insulă, din păcate. Aveau un vin destul de renunit prin preajmă și pe care l-aș fi încercat împreună cu tartele lor cu stridii.

Nu trebuie să-mi iau avânt când sar în apa oceanului. Nu trebuie nici să pășesc treptat sub clar de lună. Nu apar bule magice și spuma valurilor nu mă acoperă de parcă aș fi un mare și gras nor de spumă.

Mă arunc chiulea de pe scândurile aplecate ale unui pont.

Usturimea trece repede. Relativ, repede, depinde de adâncimea apei, transformarea este mai bruscă sau mai lentă. La cum mi-e norocul, este de la sine înțeles că rămân cu cea din urmă.

Mă prind cu degetele încă umane de unul dintre lemnele proptite în apă. Celaltă palmă îmi acoperă gura și nasul. Mă furnică spatele groaznic, iar pielea mi se sucește în jurul oaselor. Îmi este frică câ voi lăsa un strigăt din greșeală și voi înghiți apă înainte ca branhiile să mi se fi deschis.

Coada îmi plesnește apa, undele mâlului ridicat la suprafăță de mișcarile mele îmi readuce senzația de familiaritate înapoi în oase. Încetul cu încetul mă desprind de lemn. Îmi pipăi crestăturile de pe lateralul gâtului.

Apa este densă cu impurități, atât de aproape de uscat este de așteptat. Îmi simt colții lățindu-se și mușcându-mi de buzele subțiate. Fac o tumbă, un cerc în apă. Fiorii mâ cuprind. Dau din aripile cozii prelungi, solzii alabștrii-violeți îi sesizez din colțul ochiului.

Bat apa, o dată, de două ori, simt curentul și mă îmbarc. Curent de aer rece. Bun, mă va duce direct la țintă.

Ocolesc drumul pe care îl va lua Sebastian cu deținuții săi. Mă las în familiaritatea înotului, în undele oceanului.

La un moment dat călătoresc cu un banc dispersat de pești. Se vedea că liderul nu era prea încântat câ mă țineam după ei, din felul în care provca restul banculuo să mărească viteza din care băteau din aripioare.

Peștii din bancuri sunt destul de teritoriali față de societățiile lor; pe drept vorbind. Mă luasem în plăcerile mele. Era vina mea.

Încetinesc  sesizabil și îmi ridic trei degete formând patru bule sincron. Îi transmite ,,scuze" în limbajul undelor.

Le acceptă, dar nu mi le întoarce.

Mă opresc, încerinesc sub un bolovan ieșit din podeaua oceanului. Privesc coloratura algelor roșii. Trebuie să-mi adun gândurile.

Pipăi bolovanul. Devine destul de întuneric, găsesc intrarea în stâncă.

Familia Ooiop își înfulecau masa direct din carcasă când am dat buzna peste ei.

Maa Ooiop avusese simțirea de moment să-și șteargă obrajii de sânge. Împinse rămășitele mai departe în poala celor doi copii, care se opriseră pe moment din scormonit ca să se uite la intrusă, care eram eu.

Maa îmi oferise un șalău. Masă rară.

--Nu, mulțumesc. Sunt plină.

Mi-am și dus mâna la stomac și am frecat deasupra liniei unde solzii cozii se întâlneau cu pielițea mult mai subțire, asemănătoare cu cea a oamenilor, toate astea ca să-mi probez și mai mult actul de credibilitate.

Maa se forță să zâmbeasca, încercând să-și găsească locul pe patul din alge.

--Booeu a dispărut acum un an. Nimieni nu m-a luat în serios. Booeu nu ne-ar fi făcut niciodată așa ceva. Nu și-ar fi înpachetat lucrurile și doar ar fi plecat.

Se uită în boala ei, jucându-se cu degetele peste doi solzi din coadă care stau să-I cadă; să fie înlocuiți.

Deși sună de parcă Booeu, tatăl copiilor ei era plecat cu o amantă peste mări și țări, concluzia mai tuturora la care Maa apelase, nu era chiar așa. De fapt, varianta că ar fi fugit cu o  amantă ar fi fost cel mai fericit în acest caz.

Ceea ce mă făcuse să îi iau în serios perla prin care îmi relata toate acestea era a doua parte:

--După zilele de întuneric (se referă la săptămâni umane) în care am așteptat să se întoarcă, am primit un sac de monezi și un sac de perle.

--Pot să le văd?

Le avea deja pregătite pentru mine, deoarece nu trebuie decât să pună un brața printre patul de alge și trase doi saci de rafie; material folosit în lumea pământeană.

Nu era așa de suspicios, deși curios. De multe ori, teritoriile din apropierea porțiunilor de pământ de suprafață foloseau obiecte care veneau din negocierea de mărguri cu oamenii uscatului sau pur și simplu, lucruri care ajungeau la ei de la corăbiile scufundate în timp de furtună.

Deschid primul sac. Îmi scufund brațul în masa de perle adunate, câte o unghie, rotunde și albe/argintii/negre. Maa se apleacă înainte, un instinct de a-și proteja bunul. Vede deja perlele și aurul ca fiind ale ei.

Pipăi mai departe sacul și buricele degetelor ating ceva.

--Dă-mi ceva în care pot goli perlele.

Să nu plutească în jurul nostru ca o constelație beată.

Adusese o scoică mare, cu o deschidere astupată cu un ciot de lemn. Dădu la o parte ciotul, vărs toate perlele cu un clinchet și ea repune dopul înapoi destul de repede cât să nu se inunde, afunde de apă.

Întorsesem sacul cu capul în jos. Un șarpe verde, încolăcit în spirală în jurul unei perle ce strălucește în interior. Știam emblema asta cu ochii închiși. O știusem încă și când Maa mi-o descrise în mesajul perlat.

--Voi prelua cazul.

Îmi mulțumi, iar eu strângeam mai tare în pumni sacul cu emblema casei lui Sebastian cusută pe fundu-i.