CALABASTIS - Secretele Adâncurilor

Iubiri amare

Sebastian avea brațele înfășurate în jurul picioarelor sale. Mă urmărea cum defilam dintr-o parte în alta a camerei. Nu mă puteam opri până ce nu scăpam de furnicăturile din gambe. Câteodată, preluarea formei cu picioare era mai greoaie, mai ales atunci când eram înfometată sau stresată. De aceea trebuia să mă asigur că schimbarea era realizată până la capăt și că nu îmi voi produce vreo leziune când mă voi trezi cu un șirag de solzi pe gamba dreaptă sau vreo aripioară ieșindu-mi din călcâi.

--Sunt, puțin ofensat, nu am să te mint. Nu ai avut destulă încredere cât să-mi spui că cercetezi un alt caz?

--Nici nu știam că mai trebuie să-ți spun ceva, la ce umbră mi-ai devenit în ultimul timp, am presupus că știi automat tot ce mișc și fac.

Nu-l privisem în față când îi adresasem replica. Era o referință clară la intervenția lui de pe insulă. Nimeni nu-l chemase, eu sigur nu i-am spus să vină și să mă caute fix în mijlocul unei misiuni!

Îi auzisem oftatul adânc și plușul de pe scaun crănțănind sub arcurile de fier ruginit. Mă întoarsem înspre el, eram la marginea camerei, aproape de ochiul de apă care ne-ar fi readus la parterul casei lui, acolo unde Muha făcea ce făcea el de obicei.

Se îndreptă spre raftul care ținea mai multe decantoare. Cel puțin trei mari vase, din sticlă presată cu modele geometrice în relief, erau scoase din dulapul cu băuturi. Luă cea mai apropiată sticlă, cea care conținea un lichid gălbui-maroniu. Își turnă într-un pahar cu fund rotund, tot din sticlă, tot din gama a ce era mai bun din lumea oamenilor.

--Mă bucur că măcar ai avut atâta îngăduință pentru săraca mea inimă cât să înnoptezi aici.

Asta numai pentru a putea cotrobăi noaptea prin acte și a mă asigura că el nu e implicat în nici un fel, măcar evident, în toată treaba asta. Până la urmă, emblema casei lui am găsit-o pe fundul sacului.

--Nu pot să te iau cu mine în misiunea asta. Atragi mult prea multă atenție.

--Tu ești cea care vorbește?

--Sunt serioasă, Bas.

Își adună buzele într-un zâmbet amar.

--Nu vrei să știi cum a decurs transferul prizonierilor de la palat?

--Bănuiesc că surprinzător de bine din moment ce nu a fost primul lucru pe care l-ai menționat de cum ai intrat în casă.

Se mută de la raft, înapoi pe scaun, de data asta un picior sub șezut, iar celălalt îl lăsă alene să se bălăngăne. Avea un braț prin de spătarul de lemn masiv, iar în cealaltă palmă juca paharul pe jumătate plin.

--Am fost primit cu urale. Cei ce-și pierduseră joburile din cauza crizei de vânzare a cuburilor de sare vor fi așteptați în următoarele zile să-și reia locurile. Nu l-am văzut pe împărat, desigur. Toate formalitățile acestea au fost rezolvate de prințea Elisa, noua responsabilă pentru Banca centrală din Adâncuri.

Un ,,wow" îmi scăpă de cum mă împleticisem între picioare. Mă reechilibrasem rapid, cu o mână pe perete.

--Mă bucur să aud că totul a decurs lin.

Contractul meu a fost semnat prin Banca Centrală, din partea palatului, în schimbul impozitului anual pe care trebuia să-l plătesc, aș fi putut fi scăpată dacă rezolvam problema cu revoluția. Act care a trecut prin mâinile Elisei. Informația asta nouă nu-mi cădea deloc bine.

--Prințesa a întrebat cu ce mă mai ocup în ultimul timp. I-am spus că sunt ocupat.

Ridică semnificativ o sprânceană în direcția mea. Îmi simțeam sprâncenele pe frunte încrucișându-se.

--Nu văd de ce e asta o informație relevantă pentru mine.

Mă privi peste marginea paharului, după ce sorbise o gură mică.

--Va urma un bal.

Îmi dădusem ochii peste cap. Normal că va urma un bal, când nu se ținea un bal.

--Un nou copil s-a născut în familia regală.

--Nu văd de ce este rel-

--Este din partea consoartei Calipso.

Lăsă tăcerea între noi să atârne. Era grea și pregnantă. Era ca un bolovan care mă strivea.

--Suntem invitați să participăm la această... celebrare.

--Când?

Îmi mușcasem buza, uitându-mă înspre degetele mele adunate în pumni.

--De azi într-o săptămână umană. Vor să facă repede, înainte de ziua Împăratului.

Îmi ridicasem privirea, iar ochii ni se întâlniră. Compasiune era scrisă pe întreaga lui față. Nu-l puteam suporta, pentru felul acesta a lui de-a mă trata. De parcă urma să mă sparg din orice moment. În acea compasiunea era amestecată și certitudinea că el este singurul meu bilet de intrare la acea petrece.

Nu aveam nevoie de cuvinte să-mi confirme asta. Ridică ușor paharul în sus, în semn de salut și dădu jos pe gât ce mai rămase:

--În cinstea noului frățior.

--Ura, ura.

Dar vocea mea nu purta nicio inflexiune care să portretizeze măcar jumătate din bucuria ce ar fi trebuit sau măcar strânsoarea din stomac pe care mi-o provocase vestea.