CALABASTIS - Secretele Adâncurilor

Ce e sânge, ce e apă?

Eliza își înșurubase vârfurile despicate între degetele înegrite cu pete de cerneală. Cel mai probabil că era pe cale de a se întoarce de la o vânătoare de calmari, când a dat de veste că m-am întors. Eliza putea să dea dovadă de o determinare și o încăpățânare care punea și rezistența stâncilor la încercare.

Rămăsesem în grajdul cailor de mare. Numai noi trei. Eliza trimiseră servitorii afară și lăsase poruncă să nu fim deranjați.

Stătea cu un braț sprijinit peste bârna de lemn de dinaintea mea. Coada îi bătea în ritmuri relaxate. Undele din apă nu se mai traduceau ca furie, mai mult ca o tăcere ce se simțea inconfortabilă.

--Nu ți-am mai văzut de ceva timp moaca pe la palat.

Mi-am încruntat fața.

--Nu-mi place cum vorbești.

Eliza ridicase din umeri. Solzii desenau contururi în apă. Îi plăcea disconfortul meu. O făcea să se simtă în control.

--Nu prea ai ce comenta în legătură cu asta, până la urmă, nu mai faci parte din familie.

Îmi tăia de la bun început orice pretenție pe care aș fi putut-o avea în a o menaja. Nu m-ar fi lăsat să-mi exercit drepturile de soră mai mare, nici dacă le-aș mai fi avut.

--Nu am renunțat la familie, doar sunt aici, nu? Am renunțat la titulatură.

Plesnise cu coada. Pocnise din încheieturi. Dintr-o dată se rotise și era în fața mea.

--Ai face bine să pleci de cum copilul acela este prezentat Împărăției. Măcar o secundă mai mult dacă înoți prin apele astea am să îți tai cu mâna mea aripioarele de la coadă.

Aveam maxilarul strâns și spatele încordat.

--Aș vrea să te văd încercând.

--Este o provocare?

Ochii îi sclipeau oțel. Voia asta la fel de mult pe cât un rechin voia corpul ce tocmai sângera în apă. M-ar fi urmat până la zidurile palatului să se asigure că dispăream.

--Nu. Nu există o provocare decât între egali. Ea este o prințesă, Cali.

Bas venise de undeva din spatele meu. Îmi șoptise cuvintele, dar nu de parcă ar fi fost un secret exclusiv adresat numai mie, nu, o spunea pe un ton degajat, de parcă făcea o observație în plin vizor.

Eliza era prințesă. Eu nu eram. Eu nu mai eram una.

--Da. Da, într-adevăr.

M-am luptat cu mine însămi până m-am forțat să-mi izbesc coada destul de puternic când să mă dea mai în spate, să pun o distanță de un braț întins între mine și ea.

--Uhuh, văd că încă nu ți-a trecut.

Eliza se adresase către Bas. Îmi ridicasem o sprânceană. Mă uitam acum între ei doi. Ea continuă pe un aer adânc mușcător.

--Marele Agasi, legat pe viață de cineva ca ea. Tragic. Ești inspirația atâtor comedii și drame în teatrul ambulant încât dacă nu te-aș fi cunoaște, te-aș fi putut recunoaște numai din acele scene.

Bas nu schițase vreun gest că ar fi auzit-o. Însă, nici nu își ascunse privirea. Eu nu puteam îndura să mă uit la el. Aveam sânge în obraji. Rușinea mi se cățăra pe spinare.

Dacă aș fi fost numai eu și cu el, i-aș fi zis cât de rău îmi pare, că îl pun să treacă prin toate astea.

Pieptul mi se strânse. Solzii mă ardeau pe antebrațe.

Totul stătea în a arăta cât mai puțină emoție. Mi-am tras un zâmbet forțat peste dinți.

--Te roade gelozia, Eli?

--Poate.

Continuase, lovind mai puternic.

--Aș vrea să fiu și eu în pielea ta măcar pentru un apus și un răsărit. Chiar trebuie să fie greu să trăiești cu un tată care este în constantă grijă că nu mor și un triton ce deține jumătate de imperiu sub scoica lui, să mă urmărească peste tot ca pe o a doua umbră.

--Nu așa stau lucrurile.

--Ești o răsfățată, asta ești!

De data asta își împinse o porțiune din putere în unde. Își unise brațele la podul palmelor. Mă lovise cu un curent direct în burtă. O lăsasem. Mă izbisem de ușa unuia dintre adăposturi.

--Ce vrei de la mine, Eliza? Cum vrei să-ți cumpăr șederea mea aici? Măcar până trece balul dat în cinstea fratelui.

Își frecase palmele de-o parte și de alta a cozii ei. Nu mă privea în ochi. Continua să sufle cu greutate. Încerca să-și preia controlul emoțiilor. Cel mai probabil era în perioada de depunere a ouălor. Asta ar fi putut să o facă mai iritată decât în mod normal. Dar, în același timp s-ar putea să fie de le fluxul de putere pe care l-a dobândit. Am auzit de el. Făcuse vâlvă prin toată Împărăția, anul trecut când fusese anunțată vestea.

Împăratul, însă, nu o declarase moștenitoare a tronului, în ciuda creșterii ei în putere.

--Nu vei sta mai mult decât acel bal.

Vorbea greu. De parcă se îneca.

--Bine.

Spun, cu grijă privind-o în caz că ar fi avut nevoie de ajutor.

--Spune-i împăratului că nu vei fi vreodată moștenitoarea lui.

Iarăși cu asta? Îmi plângea inima din durere pentru ea. Nu era corect nici pentru mine și nici pentru ea. Tatăl ne punea să trecem prin niște chestii care ar fi fost cu totul de evitat.

--Vrei în privat sau în audiență?

Își dăduse la o parte fire de păr ce se desprinseră din coafura prinsă la ceafă.

--În audiență și de data asta zi-o mai convingător.

Am dat din cap în semn afirmativ, deși cu cât ajungeam să o spun mai des că nu am vreo intenție la tron, cu atât părea că îmi doresc exact opusul. Deja devenise aproape ritualic ca fiecare întoarcere a mea la palat să fie acompaniată de o târâire în genunchi în care să-mi denunț din nou abdicarea de la pretenția tronului.

Urmând ca împăratul să mă pedepsească din nou pentru necuviința mea.

Acesta era și unul dintre motive pentru care mă străduisem să evit orice întoarcere la palat. Situația mea era mai puțin decât ideală.

//08.09.2020; 00.48//