Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Pentru a supravieţui, Jérôme Barberin îşi vinde mai întâi vaca, apoi în schimbul sumei de 40 de franci, îl trimite pe Rémi să lucreze pentru o trupă de actori ambulanţi condusă de un anume Vitalis. După lungi momente de suferinţă, cauzate de pierderea unor prieteni dragi, precum maimuţa şi câinii alături de care lucrase în trupa lui Vitalis pentru două luni, Rémi ajunge în casa unui grădinar din Gentily. Acesta avea doi băieţi şi două fete, între care Lise, care nu putea vorbi. Cu toate acestea, Rémi se îndrăgosteşte de ea, după ce, zile la rând, fata a stat la căpătâiul lui şi l-a îngrijit, ajutându-l să se întremeze după o congestie pulmonară. În final, Rémi reuşeşte să depăşească toate obstacolele pe care viata i le aşterne ş să-şi întemeieze o familie alături de Lise care, între timp, îşi recăpătase graiul.
Citate din ”Singur pe Lume”
Dacă trăieşti prezentul, repari trecutul şi câştigi viitorul. Inteligenţa nu este cu adevărat apreciată decât prin comparaţie. Sunt momente în care inima vede mai bine şi mai departe decât ochii cei mai ageri. Cu atenţie şi cu ascultare ajungi să faci orice. Frica paralizează inteligenţa. Cât de sărac este graiul buzelor faţă de cel al ochilor. Cât de reci şi goale sunt cuvintele în comparaţie cu ochii.
Primele Pagini
Sunt un copil găsit. Dar, până la opt ani, am crezut că, asemenea celorlalţi copii, am o mamă, căci, atunci când plângeam, o femeie mă strângea cu atâta drag în braţele ei, încât lacrimile mi se opreau imediat. Niciodată nu m-am culcat fără ca această femeie să vină să mă sărute şi, când vântul de decembrie lipea zăpada de geamurile albite de ger, ea îmi lua picioarele între palme şi mi le încălzea, cântându-mi un cântec ale cărui versuri şi melodie mi le mai aduc puţin aminte. Când păzeam vaca pe marginea drumurilor sau prin mărăcinişuri şi eram prins de câte-o ploaie rapidă, ea venea înaintea mea în grabă şi mă obliga să mă ascund sub poala fustei de lână pe care şi-o ridica pentru a-mi acoperi capul şi umerii. În fine, când mă certam cu vreun prieten, mă punea să-i povestesc necazurile mele şi aproape întotdeauna mă consola sau îmi dădea dreptate. Din această cauză şi din multe altele, datorită felului în care-mi vorbea, mă privea, mă mângâia, dar şi blândeţei cu care mă certa, nu aveam de ce să mă gândesc că nu este mama mea. Dar iată cum am aflat că nu este decât doica mea.Satul meu, sau, ca să spun mai exact, satul în care am fost crescut, căci eu nu am avut de fapt un sat al meu, un loc de naştere, aşa cum n-am avut nici mamă, nici tată, în sfârşit, satul în care mi-am petrecut copilăria se numeşte Chavanon; este unul dintre cele mai sărace din centrul Franţei. Această sărăcie se datorează nu indiferenţei sau lenei locuitorilor săi, ci locului unde se află, într-o regiune puţin roditoare. Solul este arid şi, pentru a produce recolte bune, ar avea nevoie de multe îngrăşăminte, dar astfel de resurse nu se găsesc în ţinut. Aşa că nu sunt decât puţine câmpuri cultivate sau, cel puţin, nu erau în vremea despre care vorbesc; în schimb, peste tot sunt întinderi vaste pline de mărăcini, iarbă-neagră şi drobiţă. Acolo unde se termină terenurile mărăcinoase încep landele şi pe aceste lande înalte vânturile se zbenguie în voie, izbind copacii, şi aşa piperniciţi, ce-şi întind ici şi colo ramurile răsucite şi chinuite tot timpul anului. Pentru a găsi copaci frumoşi trebuie să cobori spre vâlcelele de pe malurile râurilor sau în luminişurile înguste, unde cresc castani înalţi şi stejari viguroşi.Într-una dintre aceste vâlcele de pe malul unui râu care-şi pierde apele repezi într-unui dintre afluenţii Loarei, se află casa unde mi-am petrecut primii ani de viaţă. Până la opt ani nu am văzut niciodată un bărbat în acea casă, totuşi mama mea nu era văduvă, dar bărbatul ei era cioplitor în piatră şi, asemenea multor altor muncitori din ţinut, lucra la Paris, dar nu mai venise în sat de când începusem să văd şi să înţeleg lucrurile ce mă înconjurau. Din când în când trimitea veşti printr-unul dintre camarazii care se întorceau în sat.— Tuşă Barberin, bărbatul dumitale este bine, m-a rugat să-ţi spun că totul merge bine şi să-ţi dau aceşti bani; vrei să-i numeri? Asta era tot. Tuşa Barberin se mulţumea cu aceste veşti; bărbatul ei era sănătos, muncea şi îşi câştiga existenţa.Chiar dacă Barberin se afla de atât de mult timp la Paris, asta nu însemna câtuşi de puţin că era supărat pe femeia lui.
