Dragoste de închiriat

17

Park Jimin

Am nevoie de tine

Hoseok nu spuse nimic, ci doar întinse mână și luă telefonul din suport, dându-i-l JiAnei. În palma ei, telefonul părea că are câteva kilograme, cu toate că greutatea provenea de la mesajul lui Jimin, nu de la dispozitiv. Reciti cuvintele lui, încercând să și-l imagineze scriindu-le; scriindu-le pentru ea. Asta în cazul în care îi erau menite ei.

Se aștepta ca Hoseok să se înfurie, să țipe. În schimb, acesta doar se lăsă pe spătarul scaunului, respirând foarte puțin sacadat, însă nu știa dacă era din vina sărutului de mai devreme sau a furiei.

-          Delirează, șopti JiAna, mai mult pentru ea.

Tânărul încuviință printr-o mișcare a capului, privind în față, cu toate că strada era aproape goală.

Ar fi vrut să-i scrie înapoi, să-l întrebe ce s-a întâmplat. Poate se simțea rău, poate îi era dor, sau poate că amândouă. Brusc, simțea nevoia de a fi lângă el să-l consoleze. Clătină din cap, alungând gândul; nu era corect față de Hoseok.

Park Jimin

Te rog Rose

-          Rose, spuse, însă cuvintele fuseseră pronunțate atât de încet încât nu era sigură dacă Hoseok o auzise.

Bineînțeles că mesajul acela era pentru Rose. Era clar ca lumina zilei că fata l-a părăsit și l-a lăsat să devină o epavă.

-          Rose, iubita lui, l-a părăsit, cred. O fi beat, sau cine știe, explică JiAna, chiar dacă Hoseok nu o întrebase nimic.

-          JiAna? o întrerupse băiatul, întorcând privirea spre ea. Ești sinceră când zici că nu ai nicio treabă cu tipul ăsta?

Pentru o fracțiune de secundă, ezită.

-          Da. E proprietarul meu și atât. Nu e nimic între noi.

-          Ok. Te cred.

JiAna ridică din sprâncene, uimită. Nu-i plăcea calmitatea lui Hoseok, se simțea ca și când o furtună ar fi putut să se dezlănțuie în orice moment. Băiatul se aplecă spre ea, sărutând-o cu o gingășie care era în opoziție cu pumnul pe care îl ținea încleștat pe genunchi.

O cuprinse un sentiment de frică, cu toate că acesta nu-i făcuse nimic. Rupse sărutul, încercând să-i servească un zâmbet cât mai autentic, care să nu-i trădeze adevăratele emoții.

-          Trebuie să plec, i-am promis Emmei că o ajut cu ceva mâine dimineață și trebuie să mă trezesc devreme, se scuză. Noapte bună, mulțumesc pentru cină!

Ajunsă acasă, câteva minute mai târziu, aprinse lumina pe hol, se așeză pe jos cu spatele lipit de ușă și începu să plângă. S-ar crede că Jimin îi citise gândurile fetei, căci nu dură mult până să-i trimită un alt mesaj.

Park Jimin

Iartă-mă, JiAna. Dar îmi e atât de greu

-          Și mie, Jimin... și mie.

*

JiAna nu era o persoană activă. Nu fusese niciodată, și îi era destul de greu să își imagineze un univers în care se trezește devreme, face sport și ia un mic-dejun sănătos. Până la urma, viața e scurtă și finalul e același pentru toți, indiferent dacă mânânci frunze de salată sau friptură.

Din păcate, acea dimineață de duminică nu era una obișnuită. Jungkook o invitase în urmă cu câteva zile să meargă cu ea la sală, iar pentru că Emma se întâmplase să fie prezentă la conversația lor, JiAna o chemă și pe ea. Sinceră să fie, protagonista noastră n-avea nicio tragere de inimă să se ducă, dar când văzuse cât de încântată fusese prietena ei de idee, nu putuse refuza.