Înainte de toate a fost ea

3.Spune-mi că nu m-ai uitat

Vizita la infirmerie acompaniata de morala continuă pe care Levy insistă să mi-o țină mă mențin ocupat din a mă gândi la cât de prost sunt.

Ce a fost în capul meu?! știam că nu trebuie să dau în mintea lui Evan cu provocarea aia, știam că nu trebuia să risc șutul ăla nenorocit cu glezna și așa lovită, știam că nu trebuia să demonstrez nimic, dar mai și știam că am vrut să o impresionez. Am vrut să-i arăt lui Sky că sunt eu, că sunt același Angel de 14 ani înnebunit după jocul ăsta. Am vrut să fac ceva care să-i aducă aminte de mine.

Eu și ideile mele mărețe m-au adus în situația de a sta două săptămâni pe bancă, fără să am dreptul de a mă antrena și fără a ști măcar dacă tâmpenia mea a aprins și cel mai mic beculeț în mintea roșcatei.
.................................................................

Să fiu prezent la antrenament fără să mi se permită să intru pe teren e cea mai mare pedeapsă pe care Levy putea să mi-o dea, asta și zâmbetele arogante ale lui Evan care sunt cireașa de pe tort. E a opta zi de când încălzesc banca de la marginea terenului în timp ce-i privesc pe cei din echipă antrenându-se. Sunt băieți de treabă, nu am ce comenta, dar eu nu sunt genul de persoană prea sociabilă, da, ies în oraș și merg la petreceri, vorbesc și glumesc cu ei, dar nu mă apropii de nimeni în mod special, de când mă știu mi-a fost greu să las persoane noi în viața mea și de aceea Sky era printre singurele persoane care mă cunoșteau cu adevărat și prima persoană de a cărei prezență eram dependent.

Privesc atent la ceea ce se întâmplă pe teren, deși sunt pus la colț pentru prostia de care am dat dovadă, Levy nu mă lasă să stau degeaba. Mi-a cerut ca atâta timp cât stau pe margine să observ cum se descurcă echipa, să găsesc lucrurile la care e nevoie de îmbunătățiri sau schimbări și să văd cum aș putea să-i ajut pe ceilalți atunci când o să reintru pe teren.

Eram concentrat asupra caietului de notițe când o voce mi-a făcut inima să se oprească pentru câteva secunde.

- Te superi dacă-ți țin companie? mă întreabă persoana la care nu mă așteptam să-mi ia în seamă existența.

Sunt convins că mă holbez ca un idiot la ea, dar nu sunt sigur dacă am vedenii sau Sky chiar stă în fața mea. Când a văzut că nu am de gând să răspund prea curând s-a așezat pe bancă cu privirea ațintită spre teren urmărind un anumit brunet pe care eu nu-l suport.

- Angel, nu-i așa? mă întreabă întorcându-și privirea spre mine pentru a mă vedea aprobând. Eu sunt Skyler.

Aparent nu aveam cuvintele la mine să-i spun că știu foarte bine cine e și să o întreb dacă chiar nu mă recunoaște, căci tot ce fac e să o privesc surprins.

- Stai calm, nu mușc. Dar dacă te deranjez aș putea să mă întorc în tribune.

Reușesc să mă adun la timp, înainte să plece. Nu pot să ratez ocazia asta.

- Nu, e ok, poți rămâne, nu deranjezi pe nimeni.

Îmi zâmbește și se așează din nou alături de mine.

- Mersi, sunt sătulă să aștept singură înconjurată de toate păpușile din tribune. Ești salvatorul meu azi.

- Nicio problemă, încerc să rămân calm, nici banca asta nu-i cea mai bună companie deci mă bucur că am cu cine discuta.

Sky mă privește atent, parcă căutând ceva anume, iar eu nu ratez ocazia să o privesc mai atent. Are aceeași ochi mari și căprui care acum mă privesc curioși, pe nas i-au apărut pistrui ce o fac să arate adorabil, părul ei roșcat e prins într-un coc lejer lăsând câteva șuvițe să-i încadreze fața, își mușcă inconștient buza de jos, semn că e concentrată, aceeași Sky. Ne oprim amândoi din a ne holba unul la altul atunci când o minge se apropie în viteză de noi dinspre teren. Reflexele mele sunt destul de bune cât să mă ridic repede de la locul meu, fară să țin cont de durerea ce mi-a fulgerat glezna, și să mă poziționez în fața lui Sky pentru a bloca mingea.

Arunc mingea spre Paul, care s-a apropiat pentru a o recupera.

- Un pic mai multă atenție unde șutați, totuși buna lovitură, cu suficient de multă forța. Țineți-o tot așa.

Paul și-a cerut scuze și a aprobat zâmbind la indicațiile pe care i le-am dat înainte să-mi reiau locul pe bancă încercând să ignor durerea și să-mi îndrept privirea spre Sky.

- Hei, ești bine? Nu te-am lovit când am oprit-o, nu-i așa?

Privirea ei surprinsă mă studiază atent.

- Eu dacă sunt bine? mă apostrofează ea cu o tentă de nervozitate în voce. Tu ești cel accidentat și tot tu ai sărit să o oprești, eu ar trebui să te întreb dacă ești bine. Tu chiar nu gândești înainte să acționezi, nu?

Izbucnirea ei mă ia prin surprindere, nu mă așteptam la asta.

- Aaa, sunt ok. Nu am vrut să te lovească, atâta tot, banca asta are destul un accidentat. Și nu pot să te contrazic, sunt impulsiv, merg după impulsul de moment.

Clatină din cap dezaprobator înainte să-și ridice din nou privirea spre mine.

- Știi, deși lovitura aia de la începutul săptămânii a fost cel mai stupid lucru pe care ai fi putut să-l faci, trebuie să recunosc că a fost grozavă.

Nu știu dacă mai e ceva pe lume care să-mi facă zâmbetul tâmp de pe față să dispară.

- E atât de ciudat, a continuat ea, cât de mult îmi aduci aminte de cineva.
În momentul ăla zâmbetul meu s-a făcut nevăzut "Te rog nu spune același lucru la care mă gândesc eu, te rog spune-mi că nu m-ai uitat"

- Serios?! De cine? întreb cu speranța că ea m-a recunoscut și vrea doar să-și bată joc mine pentru cât de prost sunt.

- De cineva care a însemnat pentru mine mai mult decât orice pe lume. Aveți chiar și același nume, ciudat nu? îi răspunde zâmbindu-mi trist. Dar asta a fost de mult, hai să lăsăm subiectul ăsta deoparte.

Inima mea a fost făcută bucăți în momentul ăla, fiecare teamă ce și-a făcut loc în mintea mea în toți acești ani a devenit realitate în clipa asta. Sky nu mă recunoaște, nu a uitat de mine dar nici nu vrea să-și amintească și tristețea din privirea ei mi-a dat lovitura de grație. Nu mai simt nici durerea din gleznă, nici soarele puternic, nimic. Sunt blocat privind în gol gazonul de la picioarele mele fiind prea speriat s-o privesc pe ea.

Sunt la fel de paralel cu planeta asta și atunci când Sky îmi spune că trebuie să plece și că speră să mai vorbim, și atunci când aud vocea lui Evan și chicotele prietenei mele, și la fel de paralel atunci când Levy mă bate pe umăr în drumul spre vestiare.
Nu știu cât am stat acolo să-mi adun gândurile, dar briza răcoroasă a serii a fost semnul meu că trebuie să plec acasă.

" Nu m-a uitat.. nu m-a uitat.." e tot ce-mi repet până să trântesc ușa de la camera mea. " Nu vrea să-și aducă aminte de mine, dar nu m-a uitat"
În seara aia, înainte să mă răpună oboseala, mi-a promis că o să-mi recâștig prietena și că o să repar toate greșelile pe care le-am făcut, pentru că dacă mi-a mai rămas ceva bun pe lumea asta, aceea e Sky și sentimentele mele pentru ea.